Da, rezultatele alegerilor sînt dezastruoase. Dar sînt și, oricît de incredibil ar părea, cu speranță. Pentru oamenii cinstiți, muncitori și tăcuți, care și-au văzut de treabă ani și ani fără să aibă vreo opțiune reală.
Acum au. E o situație grea, dar nu imposibilă, sperăm. Mereu s-a pus problema să votăm „răul cel mai mic”. Acum mi se pare că avem cu cine vota, dincolo de tradiționala sintagmă. Dovadă stă votul celor din Republica Moldova, care au avut cu cine vota și au știut cum să voteze. Care sînt cu adevărat pățiți și mult mai expuși „ingerințelor externe” decît noi.
Ce ar fi ca, de data asta, să reușim să ne creăm o lume așa cum ne-am dorit din decembrie 1989 încoace, pentru care am luptat la revoluție și apoi în Piața Universității, una care să respecte Punctul 8 de la Timișoara și fără corupție, nepotisme, șpagă, cu o Justiție liberă? Una pe care am încercat s-o creăm de mai multe ori, dar niciodată nu ne-a ieșit pînă la capăt. Una în care am încercat, fiecare dintre noi, să trăim, în privat, atît cît s-a putut: să ne vedem cinstit de treabă, să fim profesioniști și corecți, să respectăm valorile binelui și să ne creștem copiii conform lor. Luptîndu-ne, fiecare după puteri, cu contextul ostil în care trebuia să ne mișcăm.
Măcar drepturile de bază sînt, cel puțin oficial, garantate. Căci asta e ceva ce am reușit să obținem după revoluție (după decembrie 1989): să avem libertatea de vorbire, de mișcare, de asociere. Dreptul de proprietate și de vot. Libertatea credinței. A aducerii sau nu pe lume a unui copil. A orientării și identității sexuale, într-un tîrziu.
A opiniilor, de toate felurile. Chiar dacă s-a perpetuat corupția, am avansat, totuși, atît cît am putut. Pentru că societatea civilă s-a dezvoltat. Și am înțeles și învățat, datorită ei, ce înseamnă să ne apărăm drepturile și să fim empatici, să fim capabili să-i ajutăm pe alții. Să-i luăm în seamă pe cei mai în nevoie decît noi. Pînă atunci, de pildă, abia dacă-i observam pe oamenii cu dizabilități motorii. Din simplul motiv că nu aveau cum să se deplaseze, nici vorbă de rampe sau alte căi de acces. Nici acum lucrurile nu stau formidabil în ce-i privește, dar, totuși...
La fel cu persoanele cu probleme de sănătate mintală ori cu dependențe. Eram obișnuiți, atunci cînd îi vedeam în anumite situații dificile în jurul nostru, pe stradă, să rîdem de ei, fără milă. Eram (și mai sîntem, din păcate) plini de prejudecăți față de romi, pe care nu făceam decît să-i etichetăm, în general peiorativ. Ca și pe cei cu alte orientări ori identități sexuale, despre care în general nici nu știam că există.
Pe femei le tratam altfel decît pe bărbați: mai concret, le discriminam în toate felurile posibile. Nu, nu aveau șanse egale cu bărbații. Nu puteau alege dacă voiau sau nu să păstreze o sarcină, chiar cu prețul vieții. Dacă să se lege sau nu cu acte de partenerul lor: nu erau considerate respectabile dacă nu o făceau (se aplica dublul standard). Iar pe stradă, dacă aveau „îndrăzneala” să se îmbrace mai curajos, erau tratate ca obiecte sexuale și, la o adică, drept potențiale victime ale unui viol (de care tot ele erau vinovate). Lucrătoarele sexuale și drepturile lor nici nu intrau în discuție. Și nici violența domestică.
Să fii credincios era, nu chiar explicit, o plagă. Așa se poate explica revirimentul credinței de după 1989. Și căderea ei în reversul extrem, într-un soi de obligativitate a credinței. Cînd, de fapt, am obținut, tot după 1989, libertatea de a crede sau nu. De a crede în ce vrem și putem.
Toate aceste lucruri, cîștigate cu greu, trebuie păstrate. Ele sînt valabile doar într-o societate democratică. Într-una real democratică, căci acum cuvîntul tinde să fie folosit cu susul în jos. Într-una europeană, fiindcă Europa a luptat și luptă pentru menținerea acestor drepturi. Și e o garanție a lor. Depinde de noi să votăm, mai departe, în așa fel încît ele să fie păstrate. Să nu permitem nimănui să ni le îngrădească și să ne oblige s-o luăm de la capăt, mai anevoios încă. Dar și să ducem lucrurile mai departe, să îndrăznim să sperăm la o societate normală și corectă, în sfîrșit.
