Ne-am obișnuit dintotdeauna să le cărăm, la propriu, pe multe dintre ale noastre cu noi. A fost, din anii ceaușiști, o măsură de protecție împotriva lumii exterioare de cele mai multe ori ostile. Care, în orice caz, nu te prea ajuta cu ce aveai nevoie. Nu ți le scotea în cale, nu era precum pomii din Cartea junglei cînd Baloo îi cînta lui Mowgli „The Bare Necessities”. Nu întindeai mîna și rupeai o banană, nici măcar nu ți se prăbușeau toate bananele ciorchine în cap. Între cetățean și lumea înconjurătoare era, de fapt, o continuă luptă. Între cetățean și stat, ce mai tura-vura. De mică fusesem cumva educată-n spiritul ăsta: exteriorul nu era, de cele mai multe ori, chiar prietenos, ci dimpotrivă.
În primul rînd, așa cum am mai scris, nu puteai vorbi orice nici în bloc. Cel mult în propriul tău apartament sau cînd te aflai în vizită la prieteni în care aveai mare încredere. În nici un caz la școală, de pildă, unde totul se supunea unei bine stabilite convenții a disimulării. Erai crescut, deci, mai întîi într-un spirit al duplicității, între școală și acasă, public și privat, ai tăi și alții. Și, în al doilea rînd, într-un spirit al prevederii: ca să faci față contactului chiar minim cu lumea din jur trebuia, păstrînd proporțiile, să fii pregătit. Iar acum nu mă refer la nu știu ce training cu tehnici de meditație și reguli prin care poți fi Zen. Nicidecum. Ci la obiectele trebuincioase oricărei deplasări, fie ea și doar prin București, pe care trebuia să le ai la tine pentru buna desfășurare a itinerariului.
De pildă, cînd mergeai la film, îți luai cu tine o sticluță cu apă sau cu sirop făcut acasă. Și asta pentru că șansa de a găsi ceva asemănător de cumpărat era destul de mică. Cinema-urile rar aveau bufet, unde se mai vindea cîte un Cico sau un Quick Cola. De cele mai multe ori nu aveau nimic altceva decît o sală cu scaune, care azi ni s-ar părea teribil de incomode, și o toaletă deloc curată, fără săpun și hîrtie, undeva la intrare. Așa că trebuia să-ți iei sticluța și pachetul de biscuiți, Eugenii sau ciocolățica cu Lupul din Scufița Roșie, dacă ți-era foame. Ori chiar un sendviș făcut de o prea grijulie și disponibilă bunică. Precum și șervețele, în epoca în care încă se mai găseau, pentru diverse necesități și ocazii. Și un săpunel, dacă se putea. În băile publice, de cele mai multe ori, nu exista săpun. Noroc cu prietenii chinezi ai Republicii Socialiste România de atunci, care făcuseră un fel de foi de săpun adunate toate într-un pachețel ce purta numele, dacă-mi amintesc bine, de Maxam. Care mi-era nelipsit și din ghiozdanul de la școală, unde mai adăsta alături de un prosopel cu celebrul pui neieșit complet din ou Calimero, pe care-l cumpărasem din Iugoslavia de atunci (unde fusesem în vizită la rude). Noroc cu micile și scremutele paradisuri ale altor țări socialiste vecine și prietene, care ne mai scoteau din hăul în care începuserăm să ne prăbușim, cam după cutremurul din 1977.
Am folosit, știu, multe diminutive în frazele de mai sus. Dar nu întîmplător. Ci pentru că toate aceste obiecte erau mai curînd obiecțele. Erau de dimensiuni reduse, mici de-a dreptul, cît să poată fi bucșite într-o geantă standard. Căci, cred, nici genți prea mari nu se obișnuiau pe atunci, darămite rucsacuri (acestea intrau doar în recuzita de urcat pe munte). În acele genți feminine fără respect pentru coloana nimănui, care se purtau pe umăr sau în mînă, doamnele mame îngrămădeau, cum puteau, aceste obiecte indispensabile pentru bunăstarea pruncilor lor. Plus, neapărat, cîte o sacoșă, care nu era din plastic, în general, ci din pînză, în caz că se mai găsea cîte ceva, că mai apucai cîte ceva. Că-ți ieșea te miri ce în cale, căci era și o chestiune de noroc, dar și, apoi, de reziliență și perseverență.
Toate acestea trebuiau să fie cît de cît miniaturale, pentru că altfel am fi arătat cu toții precum domnul care-și ducea toate cărțile în spate, zi de zi, prin zona Universității, semănînd cu o țestoasă ori cu un melc uriaș. Sau chiar cu Sisif.
Credit foto: Wikimedia Commons
