Cînd vine vremea cu adevărat frumoasă în oraș (orașul București), parcă-ți vine să-i ierți toate păcatele, reale sau imaginare. Îți place, pur și simplu, să-l iei în stăpînire, la picior. Vorba vine „să-l iei în stăpînire”. De fapt, te ia el pe tine. Te lași pur și simplu în voia lui. Îi permiți să te ducă prin meandrele lui imperfecte și ciobite, pe care le iubești. Sau cel puțin eu, una, simt așa. Cînd o pornesc, la pas, prin măruntaiele lui, sînt acasă. Da, îi cunosc prea bine tarele. Cînd pășesc pe, de cele mai multe ori, inexistentele lui trotuare, îmi amintesc de peripluri asemănătoare din vremuri mai crîncene. Vremuri în care, de pildă, cîini comunitari fără covrigi în coadă te pîndeau pe la toate colțurile. Îmi amintesc cu emoție și nostalgie, fără urmă de resentiment.
Cam pe la începutul liceului am descoperit, de pildă, Bulevardul Ana Ipătescu, actualmente Lascăr Catargiu. Eram destul de proaspăt mutată prin zona Romană și, după ce am tot dat rotocoale cercului mic al împrejurimilor, am descoperit că se poate și ieși din el, cu minimă imaginație și insignifiant spirit de explorare. Azi pare absurd, dar în vremea copilăriei și adolescenței eram atît de circumscriși anumitor locuri, care ni se păreau singurele posibile și chiar existente, încît orice pas în afara lor era, păstrînd proporțiile, precum cel de pe Lună. Odată ce erai învățat doar cu curtea interioară a blocului tău, cu bătrînul imobil cenușiu din fața geamului, cu alimentara de lîngă gang în care se depuneau sticlele de lapte și borcanele de iaurt, și, maximum, cu pateurile de la Leonida de atunci, credeai că lumea ta asta e. Că e suficient să te învîrți în jurul cozii, reale sau imaginare. Noroc cu ceea ce azi s-ar numi dates (evident că mă refer la întîlniri și nu la curmale), care, în vremea liceului, au început să existe cu o oarecare regularitate. Și care, de bine, de rău, îți cam lărgeau orizontul.
Băiatul respectiv, un coleg dintr-o clasă paralelă sau puțin mai mare, de obicei, venea să te ia de acasă, cu tam-tam. Ce-nsemna tam-tam-ul pe vremea aceea, a anilor 1980? În primul rînd, ceea ce azi s-ar numi o ținută formală. Unii dintre băieți veneau îmbrăcați „la costum”. Nu mai știu dacă și cu cravată, dar, în orice caz, cu pantaloni de stofă, cămașă și sacou. (Mă rog, termenul de sacou nu era prea consacrat, așa că respectiva piesă vestimentară se numea haină, mai curînd.) Acest look cam scrobit sosea, în general, la pachet cu un buchet de flori. E știut deja că pe vremea aceea regine erau garoafele, de cele mai multe ori cele roz. Băiatul care se prezenta la tine acasă astfel pavoazat era „băiatul bun”. Cel pe care, în mai toate cărțile, post-1989, ce-i drept, despre relații, fetele nu-l voiau. Cel care juca după toate regulile jocului.
Prima impresie pe care un asemenea personaj o provoca fetei pe care o curta era, cel puțin din punctul meu de vedere, una de stînjeneală. Îți venea, oarecum, să intri în pămînt pentru el. Te rușinai de formalismul lui, dar și de rușinea lui, cumva. Totul era prea comme il faut. Cînd se așeza pe fotoliul din sufragerie (în cazul nostru, unul alb cu roșu, decolorat, iar mai tîrziu, cu urme de gheare pisicești), îmbujorat tot, onest și plin de bune intenții, îți repugna. „Repugna” e un cuvînt prea mare, prea apăsat. Dar la vîrsta aceea simțeam enorm și vedeam monstruos, la propriu. Și-ntre aparențe și esențe distingeam prea puțin. Mai curînd le confundam. Așa că mai singura cale de scăpare din apăsarea prea-corectului era fuga. Evadarea. Undeva în afara cercului din jurul cozii. Cu băiatul în cauză. Așa, îi mai dădeai o șansă să iasă din carapace. Să devină iepure din țestoasă.
În cazul meu, evadarea se petrecea pe Ana Ipătescu de atunci, Lascăr Catargiu de azi. Acolo mi se părea Paradisul... Casele pe care le vedeam nu se potriveau cu nimic din ce mi-era familiar: nici cu blocurile mele socialiste, nici cu casa, modestă și gospodărească, a bunicilor mei.
Va mai urma.
