În perioada școlii și a liceului, cînd sosea vremea rea, venea și panica. Niciodată nu erau haine potrivite îndeajuns. Deși, cel puțin aparent, eram o familie așezată. Despre care astăzi s-ar spune că făcea parte din clasa mijlocie. Pe atunci, însă, nici vorbă de așa ceva. Eram, cu toții, „oameni ai muncii de la orașe și sate”. Teoretic, societatea ne asigura tot ce ne trebuia. Practic, era o povară, așa cum am mai scris, să-ți cumperi orice. Să găsești ceva mai de Doamne-ajută, care să-ți placă, să-ți vină și să nu fie chiar la fel cu ce poartă încă cel puțin zece alți oameni. De aceea, primul impuls de vreme rea era cotrobăirea prin dulapurile familiei. Se știe deja că pe atunci mai nimic nu se arunca. Iar lucrurile, inclusiv hainele, trăiau cît trăiam și noi, ba chiar mai mult. Pe unele le moșteneam.
Da, existau molii, care nu se dădeau înapoi de la a le ronțăi. Împotriva lor nu se dădea cu Aroxol, nici nu se puneau săculeți specializați ori capcane așijderea. Ci levănțică. Dacă erau molii mai perseverente care treceau și de levănțică, nu era nici atunci vreo problemă. În acea lume a permanenței, mai totul se repara. Hainele se cîrpeau. Se coseau, cît de frumos se putea, pe dos, cu un ac de obicei mai mare. Așa cum avea, de pildă, bunicul meu: în cazul lui, care nu vedea bine, era vorba de niște ace chiar uriașe. Pînă și în cazul lor, bunicul mă chema să-i bag ața în urechea acului. Țin minte foarte bine procedura. Ața trebuia puțin umezită, ca să se subțieze, și apoi apucată la distanța necesară, nici prea mare, nici prea mică, și împinsă lin spre gaură. Odată intrată, nu mai avea scăpare. Îi făceai repede un nod urît, dar zdravăn, ca să poți desăvîrși operațiunile. Și așa, orice gaură își găsea nașul. Nici un pulover nu era prea vechi. Dacă ajungea chiar o zdreanță, nu era nimic: îl puteai purta prin casă. Însă acestea erau situații extreme. În cele mai multe cazuri, veșmintele se păstrau într-o stare decentă. Cu atît mai mult în cazul mamei mele, care știa să le depoziteze în condiții ideale. Avea grijă să le învelească și să le protejeze de molii, să le perie și să le curețe.
Ca atare, am moștenit destule haine. Paltoane și pardesie cu atît mai mult, căci erau cel mai greu de găsit. Și, de altfel, destul de scumpe. Cele din garderoba familiei erau de stofă. Nici un semn de noblețe aici. E adevărat că arătau mai bine și, în ciuda desuetudinii lor, îmi plăceau, pur și simplu. Dar se întîmpla așa pentru că, pe vremea lor, încă nu apăruseră hainele din fîș. Pufoaicele. Care erau, de fapt, un fel de fîșuri mai lungi, vătuite și matlasate. Colegii mei de clasă aveau, în general, asemenea haine. Mă uitam la ele cu gura căscată și cu jind: păreau indestructibile. Cu ele pe trup și, mai spre iarnă, cu apreschiurile în picioare, păreau gata să înfrunte orice intemperie. Și să iasă victorioase din lupta cu aceasta.
Pe cînd eu, produs al gustului estetic al mamei, care, într-adevăr, presupunea o doză de eleganță, umblam într-un lung palton de stofă gri (nu chiar ca băiețelul din „Iarna pe uliță”, dar nici prea departe) și-ntr-o pereche de ghete – ce-i drept, frumoase, albastre și puțin pătrate, de antilopă. Pe cap aveam o pălărie cu găurele tricotată, tot de prin familie. Șic, aș zice azi. Cam penibilă, mi se părea însă atunci. Ca să nu mai spun că sufla vîntul prin ea. Arătam interesant, aș spune în vremurile noastre, într-un stil vintage sau retro, nu lipsit de gust. Însă în diverse situații care se tot iveau la vîrsta aceea, precum alergatul sau tăvălitul prin zăpadă, cînd îi venea rîndul, hainele mele erau mereu nepractice. Eram cam mereu udă la picioare și cu părul tot așa. Ceea ce nu m-a făcut să răcesc mai des decît alții, din fericire. Și nici nu m-a împiedicat să mă îmbrac în același stil cam pînă la liceu. Cînd am devenit, în cele din urmă, din cîte-mi amintesc, fericita posesoare a unei pufoaice scurte și negre. Despre care voi mai scrie.
