Am plecat din Cîmpina pe la prînz, într-o zi în care se anunțase caniculă în toată țara. Și aici e cald în miezul verii, dar, cum să vă explic, e o căldură din aia mai „sănătoasă”, mai autentică, cum n-am mai simțit din copilărie, cînd nu erau atît de multe mașini, atît de mult asfalt și betoane. Dealurile și vegetația din jur fac căldura suportabilă și într-un fel chiar plăcută, îți place să te ardă soarele de vară, dar mai ales momentele zilei sînt foarte bine delimitate: dimineața –răcoroasă, promițătoare, prînzul – cu arșiță, seara – reconfortantă, din nou aerul devine respirabil. Am ajuns la Ploiești, capitala județului nostru, I. avea o treabă administrativă acolo, iar eu am hoinărit vreo oră prin Halele Centrale. Am descoperit ce piață minunată e la Ploiești, a fost o surpriză pentru mine – măcelării, mizilicuri, telemea de oaie și pîine din Ardeal, o hală de pește impecabilă (iubesc piețele de pește) – de la somotei la crap de Dunăre și caras viu, în plus piața propriu-zisă, mare, aerisită, cu abundența de culori și mirosuri, roșii mari, coapte, de Buzău sau de Giurgiu, la 5-6 lei, cartofi la 3 lei, cireșe amare la 15 lei, o piață ieftină, sinceră, nu s-a „gentrificat” – cum se zice acum, ca piața din Cîmpina, pentru că nimeni nu se mută la Ploiești, nici un bucureștean, piața asta aparține doar ploieștenilor. N-am cumpărat nimic – trebuia să ajungem la București, la un eveniment. Dar și pentru că m-am simțit într-o piață străină. „Trebuie să venim să facem piața aici!” – i-am zis lui I. încîntată și așa a rămas. În Ploiești, regăsiserăm deja Bucureștiul, căldura se ridica în valuri din asfalt, din trotuare, dealurile noastre erau deja departe.
Am ieșit din oraș, am intrat pe A3, în 40 de minute eram deja în București, blocați în trafic pe șoseaua Petricani, „Uite din ce iad am plecat!”, i-am zis lui I. Mai aveam mai bine de două ore pînă la eveniment – o expoziție și o proiecție cu primul nostru film documentar, la o galerie de pe Popa Soare. Ce naiba să facem? Hai să mergem în Obor, mîncăm ceva, tu bei o apă, conduci, eu beau un șpriț, luăm o pîine din aia care îți place ție, secuiască, eu iau niște brînză de la sibianul meu. În mod paradoxal, mi-am dat seama că în orașul ăsta mare în care m-am născut, am copilărit și mi-am trăit toată viața de adult, eu nu am decît un singur reper – Piața Obor, cînd n-am unde să mă duc, acolo mă duc, de parcă mă trage ața. Un reper pe care i l-am împrumutat și partenerului meu în toți acești ani în care am locuit în „gura Oborului” și zilnic mergeam în piață ca să cumpărăm ceva sau doar ca să căscăm gura. Piața asta ne-a ținut de foame, dar și de urît, nu puține au fost zilele în care am rămas aici, în zilele toride de vară, pînă la asfințit, cînd toate șandramalele se închideau și bețivii în sfîrșit plecau clătinîndu-se spre casele lor, mirosea a fructe fanate, a cartofi putreziți și noi tot nu ne mai dădeam duși, vorbeam de-ale noastre, iar eu îmi imaginam, privind zidurile roșiatice din jur care reflectau ultimele raze de soare, că sînt în altă parte, într-o altă țară, mai bună, că dincolo de Hala Veche începe de fapt marea, nesfîrșită. Pe de altă parte, am mai scris în textele mele – aveam o angoasă legată de Obor, mi-era frică să nu îmbătrînesc tot acolo, peste douăzeci de ani să merg tîrînd după mine căruciorul de piață și numărîndu-mi banii din pensie, dar ține de noi să ne schimbăm un destin care pare trasat, e nevoie doar de un strop de curaj ca să pleci la o sută, la o mie de kilometri, să începi o viață nouă într-un spațiu necunoscut.
Am ajuns în Obor pe la cinci, am parcat, cînd am coborît din mașină am simțit că am intrat într-o etuvă, toată canicula Bucureștiului parcă se adunase acolo, pe platoul de asfalt, dar piața era vie, la fel ca întotdeauna. M-am despărțit de I. care s-a dus să-și ia țigări și am năvălit în piață, oprindu-mă la toate tarabele și cumpărînd cumva impulsiv, roșii, cireșe și caise, mai scumpe decît la Ploiești, zîmbind și conversîndu-mă cu oamenii – ca de fiecare dată, mă simțeam ca peștele în apă, aveam un sentiment de „acasă”, de apartenență care e mereu greu de explicat, ca și-n cazul românilor care merg să muncească în străinătate, se stabilesc acolo și locuiesc zece-douăzeci de ani, e clar că e vorba de o calitate mai bună a vieții, totuși e un dor, o nostalgie uneori după ceva banal sau chiar mizerabil, meschin, dar te macină, abia acum încep să înțeleg. Sînt atît de atașată de piața asta încît accept și schimbările, inevitabile – am trecut pe la terasa cu mici care tocmai se închidea, ne cunosc băieții ăia de prin ’90, nici anul ăsta nu am făcut „nunta” la ei, așa cum le-am promis, am mers peste drum la noul stabiliment „Gust Obor” pe care tot l-am criticat că nu e în spiritul pieței, dar hai că nu e chiar așa rău, vreo două chioșcuri cu mîncare de mall și de fițe deja au dispărut (cînd e vorba de „acasă”, orice detaliu, cît de mic, e esențial), am luat cîteva gustări de la chinezi, un vin ieftin de la Jidvei, la plastic, mi-am improvizat un șpriț de vară și vreo oră am privit oamenii care treceau, oborenii, doar asta am făcut. Pînă cînd soarele a ajuns la asfințit și trebuia să mergem la evenimentul pentru care veniserăm la București, că doar nu veniserăm pentru Obor, am luat-o cu mașina pe „străduțele din spate”, pe strada unde am locuit zece ani, apartamentul nostru pare pustiu, noul proprietar nu s-a mutat încă, dacă am mai avea o cheie ne-am putea întoarce, am intra și am dormi pe jos, printre fantomele și rămășițele celor zece ani care s-au scurs, dar nu vom face asta, desigur. „Ai vreun regret?”, îl întreb pe I., în mașină. „Nu, eram doar curios... dacă s-a schimbat ceva”, dar și curiozitatea asta ascunde tot un soi de nostalgie. De fapt, amîndoi știm că avem o strîngere de inimă după a treia pisică pe care am hrănit-o timp de trei ani, Lola, și cumva am abandonat-o pentru că nu putea fi prinsă nici măcar cu cușca-capcană, n-am luat-o cu noi, dacă am fi zărit-o pe pervazul ferestrei de la bucătărie, așteptîndu-ne, probabil că am fi simțit cum ni se rupe sufletul, dar, din fericire, nu era acolo.
Apoi am mers la galerie, pe Popa Soare, cartier frumos, case de patrimoniu, curți generoase cu verdeață, vin bun și oameni mișto, e acel București aristocratic, elitist și intelectual, de care tot timpul am fost conștientă că există la doi pași de casa mea și care mi-a făcut viața mai bună. Chiar mă gîndeam: dacă aș moșteni acum, printr-o întîmplare, o casă cu grădină pe Plantelor, oare m-aș întoarce? N-aș ști ce să răspund acum. Am stat pînă tîrziu în noapte și mi-am amintit că vara, în București, chiar și după căderea întunericului e aceeași zăpușeală, același zăduf, apoi am plecat spre casa cea nouă, o oră și 20, rezonabil, ne-am oprit la Luca pe centura Ploieștiului, e non-stop, ne-am luat covridogi, am ajuns acasă la ora două, ca după o mega-petrecere, am băut vinul Jidvei din Obor în curte, mi-am pus un hanorac, erau 16 grade și mi-era frig.
Iar astăzi, tot gîndindu-mă la această mică excursie, city break, așa se spune acum, mi-am dat seama că nu aparțin orașului meu natal, așa cum mi-am imaginat ani la rîndul. Aparțin cel mult doar unui cartier al lui, iar Piața Obor e patria mea. Dacă m-aș întoarce la un moment dat, m-aș întoarce nu ca să-mi cumpăr un alt apartament meschin în București, ci doar ca să-mi fac o bojdeucă acolo, în mijlocul pieței, dar așa ceva, desigur, nu e posibil. Sînt doar un expat de Obor, la Cîmpina, care probabil că va trăi ani întregi de acum încolo, aici sau în altă parte, cu nostalgia micilor, a roșiilor coapte, a caiselor, a oamenilor care vorbesc uneori cu voci certărețe, alteori sînt surprinzător de prietenoși și de empatici, a bețivilor și a asfințiturilor care se revarsă peste Hala Veche, a vîrstelor care m-au trăit acolo, în piață, în așteptarea unor vremuri mai bune.
