Nu-mi amintesc, de fapt, cu exactitate aproape nici o primă zi din diversele instituții de învățămînt. Dar țin minte cîteva senzații și amănunte din fiecare etapă. Cea dintîi a fost grădinița: particulară, de engleză. Existența acesteia, pe vremea lui Ceaușescu, prin anii 1970, pare de-a dreptul imposibilă. Dar, de fapt, și pe atunci mai funcționau oarecari instituții private, nu multe, nu mari, la negru. Poate că „instituții“ e mult spus. Dar erau, totuși, locuri în care grupuri potrivite de oameni puteau învăța ceva împreună, de pildă. Și nu la modul idealist, de comunitate studioasă. Ci pe bani. Noi îi plăteam doamnei în vîrstă, de modă veche și de familie bună, pentru lecțiile ei zilnice de engleză. Nu erau, de fapt, doar atît. Pe noi, cei vreo cinci-șase copii, doamna respectivă și sora ei ne și scoteau în parc. Ne cîntau la pian. Aveau grijă să ne mîncăm gustarea și să rămînem întregi. Toate astea timp de vreo patru ore.
Doamna Pintea, căci așa o chema pe profesoara noastră, e cea care a făcut ca engleza să fie, pentru mine, ca un soi de a doua limbă. M-a învățat să gîndesc, instinctiv cumva, în engleză. Nu-mi aduc aminte de nici un moment neplăcut de la grădinița underground. Doar de cîntece și vorbe bune. Și, mai ales, de drumul pînă acolo cu troleibuzul 82. Pe care îl luam, împreună cu tatăl meu, de la Șura Mare, capătul troleibuzelor din zona Giurgiului, unde locuiam. Îl luam gol și ne puteam alege locuri. Mai în spate, pe dreapta, la geam. Țineam un loc și pentru prietena mea imaginară de atunci, o rață antropomorfizată pe nume Cari Maca. Conversația pe care o aveam cu tatăl meu includea și acest personaj. Partea bună e că, atunci cînd, pe la Cuțitul de Argint, troleibuzul se umplea, renunțam urgent la locul în plus. Și continuam să străbatem, tatăl meu și cu mine, mai tot Bucureștiul de la un capăt la altul: grădinița se afla pe Kiseleff.
Nici prima zi de școală nu mi-o amintesc prea clar. Știu doar că a venit după o perioadă de stat cu gîtul în ghips, drept urmare a unei operații de torticolis. Tot pentru operație a trebuit să-mi tai părul. Părul meu buclat, o coamă care mă apăra împotriva intemperiilor. Mai toată vacanța de vară am fost într-un ghips cam pînă la brîu. Nu-mi aduc aminte de perioada aceea ca de una sinistră, ci dimpotrivă. Ai mei au știut să mi-o facă mai mult decît agreabilă. Bunica mea și mama nașei mele m-au învățat tabinet și toci. Iar cu tata jucam „250 întrebări și răspunsuri”. Trăiam într-o lume simpatică, în care mai totul se învîrtea în jurul meu. Dar care, în același timp, era ruptă de exterior. Se întindea de la un capăt la altul al recamierului meu roșu chinezesc și al camerei mele cu perdele imitație de Disney. Cînd mi-am scos ghipsul și a început, deodată, școala, m-am văzut nevoită să abandonez acea lume mică și închisă, dar sigură, pentru una mare și necunoscută despre care nu mă întrebase nimeni dacă o voiam.
În pozele din clasa întîi aveam un păr scurt și turtit. Dar și o figură, aș spune, uimită. Nu înțelegeam, decît într-o oarecare măsură, de ce eram acolo și ce se voia de la mine. Țin minte că, la început, pentru că eram înaltă, m-au pus într-o bancă destul de în spate, cred că penultima de pe rîndul de la mijloc, cu un băiat. Ceea ce mi se păruse cumva suprarealist. Cum suprarealistă mi se părea și învățătoarea, cochetă și pedantă, de altfel, care stătea în fața noastră, ne striga numele (începînd cu cel de familie, ce ciudat) și ne vorbea.
Îmi amintesc, tot prin ceață, și prima zi de la primul meu liceu, „Creangă“. La clasa de Mate-Fizică, după ce dădusem treapta întîi. Senzația care mi-a rămas și de atunci e tot una de uluire. Fusesem din clasa întîi la „Creangă“, cu aceiași colegi. Iar acum, după treaptă, componența clasei se schimbase. Apăruseră diverși oameni noi, iar o parte dintre cei vechi și apropiați nu-mi mai erau prin preajmă. Țin minte că eram cumva detașată de întreaga situație și pluteam pe deasupra ei, observînd și minunîndu-mă.
Va mai urma.
