Punctul-și-virgula

Sentimentul abandonării semnului de punctuație e însă mai vechi și mai răspîndit decît am putea crede.

Ultima ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM3, 2021) a stabilit, pentru denumirile unor semne de punctuație, scrierea cu cratimă, gîndită ca mijloc de dezambiguizare. Astfel, compusele două-puncte și punct-și-virgulă sînt mai clar diferențiate de alăturările libere ale cuvintelor care le compun. Nu despre noutatea scrierii compuselor va fi însă vorba în cele ce urmează; convenția ortografică se poate schimba în timp destul de ușor, fără prea mari emoții și tulburări. Mai interesantă mi se pare situația actuală a semnului punct-și-virgulă, mai exact frecventa sa ignorare. Spre deosebire de alte semne de punctuație, care au și folosiri opționale, dar și unele reguli clare, constrînse gramatical, punctul-și-virgula depinde de decizii mai subtile, predominant stilistice, care se manifestă pe fundalul unei concurențe cu punctul, uneori și cu virgula. În Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, 1995, se arată că semnul „corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază care urmează e o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor afirmate anterior”; „aceste raporturi se deduc din succesiunea ideilor şi din structura gramaticală a propoziţiilor, iar punctul şi virgula nu face decît să le accentueze”; „fiind mai mult un mijloc stilistic decît gramatical, folosirea lui e dictată de preferinţa celui care scrie textul”. Cel mai adesea, punctul-și-virgula e folosit în texte argumentative, în care grupează segmente de idei, într-o structură complexă, ierarhizată. E foarte necesar în alcătuirea unei fraze lungi, simetrice, de tipul perioadei retorice. E drept, uneori se folosește și ca marcă suplimentară în lungile enumerări în care segmentele se pot confunda, mai ales în stilul științific (de exemplu, în indicarea referințelor).

Cele de mai sus explică de ce putem întîlni astăzi texte construite prin acumulare de informații, într-o succesiune tipică oralității, în care punctul-și-virgula să lipsească cu desăvîrșire: în această situație sînt scurtele mesajele tastate pe telefon, știrile jurnalistice, dar și proza narativă dictată de fluxul memoriei sau de graba inspirației.

Sentimentul abandonării semnului de punctuație e însă mai vechi și mai răspîndit decît am putea crede. Îl găsim exprimat, acum aproape 70 de ani, într-un articol al profesorului Henri Jacquier: „Semnele de punctuaţie pot să moară ca oricine şi orice, ca şi cuvintele pe care le unesc ori le despart, între altele. De pildă, semnul numit «punct şi virgulă» e muribund de ani de zile; a intrat în agonie fără veste, nimeni n-a băgat de seamă. Mai licăreşte o nădejde de înviere ici-colea, la cîte un scriitor din generaţia veche; ar trebui însă o campanie metodică, prin presă şi şcoală, şi mai ales exemplul bun dat de scriitorii înşişi” („Liniomanie“, în Steaua, nr. 7, 1956). Regrete similare se manifestă și în alte tradiții culturale. De exemplu, Jacques Drillon, în Traité de ponctuation française (Gallimard, 1991, pp. 366-386), e îngrijorat de soarta semnului (fr. point-virgule), „din ce în ce mai des abandonat” și aparent fără multe speranțe de supraviețuire. Sînt aduse însă argumente în sprijinul păstrării sale, ca indiciu al unei „gîndiri clasice”. Într-o descriere recentă a punctuației englezești (The Quotable Guide to Punctuation, Oxford University Press, 2017, pp. 267-278), autorul – Stephen Spector – afirmă, ironic: „Probabil că poți trăi fericit fără să folosești vreodată punctul-și-virgula (engl. semicolon) – și sînt destul de sigur că în această situație se află mulți dintre studenții mei”. Este evocată ideea că americanii folosesc chiar mai puțin semnul decît britanicii, pentru că îl găsesc prea formal, prea complex, învechit și ornamental. Autorul ghidului de punctuație îl consideră, dimpotrivă, un semn al gîndirii nuanțate și echilibrate, al scrisului matur; punctul-și-virgula „îți permite să-ți organizezi ideile și să orchestrezi ritmul scrisului”, „să faci o pauză pentru a exprima nuanța, complexitatea, ambiguitatea”.

Tocmai pentru că nu e potrivit cu simpla succesiune de enunțuri, cu acumularea de tipul listei, cu fragmentaritatea stilului oral și colocvial, punctul-și-virgula merită să fie încurajat și cultivat. Semnul de punctuație poate deveni un semn de recunoaștere a unei eleganțe stilistice ușor vetuste, dar cu atît mai semnificative.

Share


Fantezii

Fantezii