…dar mai întîi să zăbovim asupra momentului de grație din fiecare ciclu electoral – acela în care fiecare alegător pasionat de politică (nu vorbesc aici de cei care votează mai degrabă din lehamite) stă suspendat într-o plăcută imponderabilitate, între speranță și dezamăgire cruntă. Uneori, în funcție de alegeri și de alegător, acest moment de grație, de imponderabilitate, durează mai mult sau mai puțin, dar el există fără greș. Milan Kundera scria despre Imposibila ușurătate a ființei, dar, în contextul alegerilor libere, prefer să vorbesc despre „imposibila imponderabilitate a alegătorului”. Anul acesta, pentru alegătorul pasionat din mine – din fericire, aș zice –, acest moment de imponderabilitate a durat suficient de mult, deși a fost mai scurt decît eram pregătit, o imponderabilitate ca la o ieșire în spațiu cu SpaceX sau cu Blue Origin. Dacă-mi îngăduiți o glumă proastă, am fost un fel de logodnica lui Bezos în context electoral. Ba mai mult, la urmă a ieșit după cum am sperat, m-am întors cu bine pe pămîntul rezultatelor oficiale.
Vă mai amintiți ce spuneam, în ianuarie, la aceeași rubrică din Dilema, cînd vă ceream explicit un vot pentru Nicușor Dan? „De aceea vă spun: Să fim rezonabili, să cerem imposibilul! E singura noastră șansă“. Făceam atunci, în ianuarie, și-un pronostic. Îngăduiți-mi să-l verific acum, la începutul de mai: „Crin Antonescu (…) va suferi soarta lui Ciucă și Ciolacu, și va rata turul al doilea (și) pentru că funcționa ca paratrăsnet pentru actuala guvernare. (…) Elena Lasconi se va încăpățîna, probabil, să-și mai încerce încă o dată norocul, fără să realizeze că scenariul de atunci nu se va repeta acum, și, cu toată simpatia mea pentru el, Daniel Funeriu va continua să fabuleze frumos și fără șanse. Idealism să fie, dar nici chiar așa! Don Quijote nu era idealist“. Cu o precizare: Crin Antonescu m-a impresionat plăcut, admițîndu-și grațios înfrîngerea, deși diferența atunci, la ora aceea, era doar de cîteva mii de voturi. A înțeles, însă, în ce direcție bate vîntul istoriei.
Și-acum să ne apropiem de titlu, pe ocolite, pentru c-am învățat încă din tinerețe că „înțeleptul se apropie încet de miezul plăcerilor“, adicătelea tot un fel de imponderabilitate a plăcerii de-a anticipa plăcerea. Am găsit recent și o explicație a acestui val de memorizări din școală –apropierea întîlnirii de patruzeci de ani de la absolvirea Liceului (pe atunci Industrial) „Avram Iancu“ din Brad, cu specialitatea de sculer-matrițer. Ultima oară, la această rubrică, a fost Alexandru Lăpușneanu al lui Costache Negruzzi, astăzi – Eugen Jebeleanu, cu poezia Hanibal. Începe așa: „Nimeni n-avea ceea ce el avea, / superba lui trufie / şi elefanţii“. Pentru locul lui Hanibal se bat deopotrivă alde Georgescu și Simion, care stau călare pe elefanții tineri ai unui trend stupid ce pare a fi „la modă“ în democrațiile liberale sătule de prea mult bine, de-o parte și de alta a Atlanticului, cea a rețelelor sociale, dar și elefanții de modă veche, alde PSD și PNL-ul „pe stil vechi“. „…şi nimeni nu mai văzuse trîmbiţele de piatră ondulîndă ale acestor fiare.“
Iar acum îngăduiți-mi, rogu-vă, un nou rînd de predicții, pe care le vom verifica împreună peste două săptămîni. Cu o precizare – din motive tehnice, le fac înainte de orice ședințe de partid și înainte de orice declarație de susținere a perdanților. Să începem cu faimosul „cuplu“ al momentului, Georgescu-Simion. Pe de o parte, „guru-ul poporului“, Călin Georgescu, a tăcut și tace de cîteva luni, pentru că 1) vrea să își scape pielea și, cînd poate, să plece din țară, dar și 2) pentru că nu-și mai face iluzii, dar încă speră că Simion tot îi va lăsa, mărinimos, cîteva firimituri dacă ajunge la putere. Dacă, vorba spartanilor. La rîndul său, George Simion a fost lăudat pentru strategia „non-combat“ pe care a adoptat-o, dar mă îndoiesc că, pentru propriii susținători, strategia pre-înregistrării unui discurs video i-a servit. Orice s-ar spune despre lumea virtuală, pînă și tribul virtual are nevoie să-și „pipăie“ totemul și să urle „Este!“, ca să-l parafrazez pe Tudor Arghezi.
După elefanții noi, să-i analizăm și pe cei vechi. Începem cu elefantul vechi-nou, PNL sub noua conducere a lui Ilie Bolojan. Acum de-abia pot să vă mărturisesc că i-am bănuit președintelui interimar strategia de la bun început. Prima urgență? Stabilizarea corăbiei și evitarea haosului. „Check!“, cum ar zice americanu’ obișnuit să bifeze „căsuțe“ la orice test cu răspunsuri multiple. Jucînd cinstit în coaliția pe care o bănuia perdantă, declarîndu-și susținerea pentru Antonescu și dovedind-o prin rezultatele de la Bistrița? Check! Acum, însă, contextul s-a schimbat, așa că preconizez o declarație clară de susținere în turul al doilea pentru Nicușor Dan. Check! La UDMR-ul disciplinat, care i-a asigurat lui Antonescu toate județele pe care le controlează, Simion nu va avea, de bună seamă, nici o șansă. Check! Să vedem cum rămînem cu PSD. În ciuda aparențelor, și aici e simplu: Ciolacu îi trage în groapă și i-a tras de la bun început. Ciolacu trebuie să plece. Pentru a supraviețui politic, partidul va fi nevoit să facă ceva ce n-a mai făcut în toată istoria lui – să se reformeze! Sau măcar să pretindă, ceea ce ne interesează acum. Exemplul va fi PNL. Susținerea, măcar cea oficială, va fi tot pentru Nicușor Dan.
Aud că multă lume se întreabă acum ce va face Victor Ponta: cui își „va da“ locurile? La o primă vedere, întrebarea e îngrijorătoare – dacă acele 13-14 procente ale lui Ponta se adaugă celor 41% voturi, Simion ar sări lejer de pragul de 50%. La o privire mai atentă, totuși, dracul nu mai e atît de negru. Defectul lui Ponta, acela de-a lua, fără să clipească, forma vasului în care se toarnă, de la țoiul de țuică la urciorul cu vin sau cu apă de izvor, devine acum o calitate. Trecătoare, dar folositoare. Mai întîi, el nu poate „da“ voturile cîștigate ca și cum le-ar avea în buzunar. Dar, mai important, omul e viclean, dar nu prost. Susținîndu-l deschis pe Simion, Ponta și-ar arde toate corăbiile. Dacă nu, încă mai poate spera în preluarea PSD-ului sau, într-un caz mai modest, să-și negocieze o poziție importantă în „noul PSD“. La USR mi-e și jenă de Lasconi – va fi oficial schimbată, fără doar și poate, la următorul congres național, o lecție (și nu singura!) despre ceea ce grecii numeau hubris. Cu acest hubris începe și poemul Hanibal. Cu „superba lui trufie“. Dar se încheie simplu, ca un haiku.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
