Puterea interpretării

Într-un poem, Dmitri Miticov are un vers, Ia limbajul, fă din el un gest. Îmi amintesc versul, gîndindu-mă la puterea cuvintelor în general, dar mai ales în particular, cînd se ambiționează să construiască mesaj ca text poetic. Discut cu doi elevi, colegi de clasă între ei, unul fiindu-mi nepot, fiul fratelui meu, despre un text al lui Blaga, „Melancolie“: Și altoită pe ființa mea imensa lume / cu toamna și cu seara ei / mă doare ca o rană. Textul a fost dat în urmă cu cîțiva ani la bacalaureat, la subiectul al II-lea, unde elevii au de evidențiat relația dintre ideea poetică și mijloacele de realizare artistică. Cei doi băieți sînt elevi buni, absolvenți imediat de profil realist, mate-info, într-un liceu de top. Li se pare dificil textul lui Blaga. Nu prea sînt branșați la sentimentul poetic, ca să-i zic așa, în general. Mai pragmatici, dar totuși avînd, pe lîngă inteligența matematică, și o inteligență emoțională destul de dezvoltată pentru a percepe sensurile poetice, a le intui măcar, cu ghidajul potrivit. Fără ghidaj însă, li se pare foarte greu și sînt tentați să rămînă la nivel de suprafață, identificînd semnificații primare (comuniunea om-natură) sau rămînînd doar în zona indicării unor stări (tristețe, melancolie) menționate direct de text. Îi ghidez, amintindu-le repere generale din viziunea blagiană, astfel încît să-i duc dinspre banala comuniune om-natură înspre consubstanțialitatea specific blagiană a eului cu universul, facem exerciții de vizualizare a etapelor percepției reciproce (eu-univers) a stărilor, încercăm să facem distincție între ceea ce înseamnă asemănare, respectiv identificare, durerea altoirii etc. Textul blagian nu este deloc ușor și nu-mi imaginez cum l-ar putea înțelege un elev fără ghidaj.

Mă gîndesc la elevii care în curînd vor avea examenul de bacalaureat, în ansamblu lor. Îmi pot da seama cum îi sperie apropierea de textul literar la prima vedere, mai ales la subiectul al II-lea, în cazul în care s-ar pomeni cu un text poetic. Eventual modernist sau de după al Doilea Război Mondial. Mulți elevi intră aici în panică, pentru că lectura poeziei, în general, le este străină. Și atîta cît este, la clasă se face destul de standardizat. Cele vreo cîteva texte poetice obligatoriu de studiat în liceu nu îi apropie suficient de poezie și nici nu le oferă instrumentarul pentru decodare, căci încă profesorii se limitează doar la a comenta poeziile canonice într-o cheie clasicizată.

Nici nu știu cum să învîrt ideile pe care vreau să le formulez, pentru a nu supăra pe cineva. Pe de o parte, o treabă grea este, așadar, să îi faci pe elevi să prețuiască limbajul poeziei, fără să se teamă de el, ca de ceva de nepătruns. N-avem destul timp, vor spune unii profesori, mai ales cei care nu sînt nici ei cititori de poezie. Deloc. Ale căror lecturi poetice și curiozități de cunoaștere a poeziei s-au oprit la anii studenției și, din acei ani, la cele cîteva poezii canonice și pe vremea studiilor lor. Pe de altă parte, mai este o dificultate. Să îi ajuți pe elevi să se apropie de un text poetic cu o oarecare simplitate. Să îi ajuți să simtă o stare pe care textul o transmite, să identifice nu doar cognitiv, ci cu un instrument ascuns al visceralității, un mesaj, o idee poetică. Să nu creadă că în fața textului poetic, chiar așa cum solicită și cerința de la bacalaureat, rezolvarea trebuie să se constituie într-o analiză exhaustivă, cu integrare a textului în curent literar/cultural, cu prezentări ale imaginarului unui curent literar, cu trăsături ale acestora etc. Așadar, să fie liniștiți că nu li se cere o abordare eseistică amplă, ci punctual să vizualizeze ideea poetică a textului, cîteva mijloace expresive prin care aceasta este particularizată, să poată exprima în propriile cuvinte mesajul. Să fie liniștiți și că nu trebuie să utilizeze în acest exercițiu de comprehensiune termeni de teorie literară.

Este și o provocare a evaluatorilor. Care, iar o spun, așteaptă, de fapt, rezolvări luxuriante. Pe care, în fapt, doar un procent infinitezimal de elevi le-ar putea construi în mod natural. Pe care, eventual, mulți elevi le învață pe de rost, ca structuri discursive șablon, chiar de la acești profesori. Și care-i îndepărtează, în fapt, de poezie, de sufletul, de inima ei.

Mie îmi place să merg aproape la fiecare oră pe care o țin cu cîte o poezie. Nu contează care este subiectul lecției, oricînd poți găsi cinci minute pentru a citi o poezie și a încerca să-i desfaci puțin sensurile. Dar pentru asta, trebuie să fii și tu, ca profesor, cititor de poezie, să ai curiozitatea de a citi tu însuți constant. Ceea ce pare, nu-i așa, cam plictisitor, cam depășit, într-o lume a vitezei clipurilor pe TikTok. Dar știți ceva? Eu n-am neapărat vreun colț, vreun dinte împotriva tehnologiei, a modului în care se diversifică în zilele noastre opțiunile de socializare sau de receptare a lumii. N-am discursul de superioritate, vai, generațiile astea sînt cu creierul varză, pentru că stau pe rețele. Ce să zic? De parcă noi am fi fost mai breji, în multe privințe... Mă rog, un idealism am, cînd mă gîndesc ce fain ar fi dacă ar apărea un influencer care pe TikTok ar reuși, în secvențe de un minut-două (prea mult?), să dinamizeze și să viralizeze receptarea poeziei contemporane (și nu numai).

Mă rog, am exagerat puțin cu influencer-ul. În fond, poezia este, totuși, o lectură mai pretențioasă și nu mă aștept să fie o experiență cotidiană pentru mase. Dar ce mă pot aștepta este ca mai mulți profesori de limba și literatura română să o guste mai firesc, nu din an în Paște, cînd să o pună și elevilor lor pe tavă ca pe o mașinărie vetustă, complicată, extrem de pretențioasă, la inima căreia se ajunge doar prin operații complicate, sub anestezie. Ci să o propună mai ales ca exercițiu de frumusețe, ca un prilej de explorare a sensibilității și a gîndirii profunde. Aceasta ar putea fi cheia pentru a demistifica poezia și a o aduce mai aproape de inimile elevilor, oferindu-le o modalitate de a se conecta cu ceva ce, la prima vedere, pare atît de distant și inaccesibil.

În plus, ar fi minunat dacă profesorii ar încuraja elevii să vadă poezia ca pe o experiență personală și subiectivă, nu doar ca pe un obiect de studiu academic. Învățîndu-i să guste ingeniozitatea, subtilitatea pe care le presupun textele poetice, elevii ar putea descoperi că acestea le oferă un spațiu unic de reflecție și emoție. Chiar și în era digitală, unde totul se mișcă rapid și superficial, există loc pentru momente de liniște și de contemplare pe care poezia le poate oferi. Dacă reușim să transmitem acest mesaj, vom contribui nu doar la educația literară a elevilor, ci și la dezvoltarea lor emoțională și spirituală. Vom contribui, în fond, la frumusețe. Și la obținerea de note mai bune la bacalaureat, desigur... Vorba lui Dmitri Miticov: Vulnerabilitatea noastră s-a chemat puterea interpretării.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.