În anii ’80, maică-mea avea o șefă absolut odioasă la întreprindere, cred că la un moment dat a făcut și un burnout din cauza ei sau o depresie, dar pe vremea aia habar n-avea că se numea așa. Auzeam zilnic în casa noastră vorbindu-se de madam Georgescu. De fapt, de tovarășa Georgescu. Am văzut-o o singură dată și mi s-a părut că seamăna cu Cruella din 101 dalmațieni. Isterică, frustrată, urlătoare, probabil că și securistă pe deasupra. Își supraveghea subalternii ca și cum oamenii ăia ar fi fost proprietatea ei personală, să stea fiecare la biroul lui și să-și facă treaba, deși în întreprindere nu se muncea mai nimic, ca-n comunism, se freca menta sau nes-ul pe sub birou, uneori la alimentarele din vecinătate se mai băga cîte ceva – carne, unt, portocale –, iar angajații se mai strecurau ca să stea la cozi, în timpul programului, dacă afla madam Georgescu ieșea cu scandal, se tăiau din libere, penalizări, condica era lege, venea maică-mea acasă umilită, aproape plîngînd, se băga în pat, dar după o oră trebuia să se ridice, să ne gătească, să spele rufe, mă rog, tot ce făcea pe atunci o mamă, acasă.
Cred că atunci mi-am dorit cu ardoare să nu am niciodată vreun șef. Deși eram deja comandantă de detașament, iar mai tîrziu, după 1990, am devenit șefa clasei, dar asta a fost ultima funcție pe care am ocupat-o vreodată. Mi s-a propus de cîteva ori, dar am fugit departe de „șefie” în ciuda unor oferte bune salariale, nu vreau să răspund de nimeni în afară de mine, mi se pare mai bine așa, dacă eu clachez, nu pot da vina pe alții, dacă eu aleg că în ziua de luni nu vreau să muncesc, nu-i trag și pe alții după mine. (De fapt, cel mai mult muncesc în week-end, de ani buni...)
Adevărul este că șeful ăsta nasol, șeful despotic, șeful incompetent, dar atoateștiutor, șeful care te lasă fără replică și impune poziția ghiocel a angajatului, toate astea s-au născut acolo, în Republica Socialistă România, și s-au perpetuat cumva, mai ales politic, pînă în zilele noastre. Șefu’ e Dumnezeu, trebuie să taci și să-l asculți, să-i iei scama de pe tricou, să-l avertizezi dacă alți angajați, colegii tăi, îl bîrfesc sau îi vor răul, adică să-i torni la momentul potrivit, să închizi ochii sau să fii părtaș la toate ilegalitățile pe care le face, poate îți va merge și ție mai bine. Să fii loial. Mai ales, să fii loial. Să-i intri în grații. Dacă ești gagică, să dai un pic din cur în fața lui, doar atît cît trebuie. Dacă ești bărbat, să aștepți momentul oportun ca să bei cu el o bere, ca să rîzi la glumele lui și să zici „Așa e, șefu’!”. Sistemul ăsta de muncă în stil mafiot, bazat strict pe ierarhie, pe „familia de la muncă”, nu l-am înțeles niciodată, dar încă e atît de prezent în România! O mare familie de șefi și viitori șefi – foștii șoferi și amante ajung, prin loialitate, să ocupe funcții de conducere. Nu prin competențe, doar au fost acolo și au lins tălpile.
În perioada mea mai de tinerețe, am avut desigur mai mulți șefi și șefuți, chiar și șefe. Într-un domeniu mai nonconformist, aș zice – presă, cultură etc. –, dar și aici trebuie să existe șefi, șeful la cultură, directorul de școală, directoarea de bibliotecă, multe funcții numite politic unde se macină trei lei, foarte puțin față de bugetele importante, dar trebuie să decidem în mod responsabil, nu-i așa, ce se va face cu ei. Pe la ziarele pe unde am lucrat am avut șefi despre care știam sigur că au fost securiști, în vreme ce pe patroni nici nu-i vedeam la față. Dar șefii ăștia „biciuiau” jurnaliștii – îi trimiteau pe teren, dictau ce să se scrie și ce să nu se scrie, uneori stăteam la coadă la ușa șefului, cu cîte un articol scris de mînă ca să aflăm dacă va fi sau nu publicat, alteori ceream bani pentru deplasări și eram trimiși la instituția numită Casierie care era veșnic închisă, însă presa era un domeniu cu totul aparte și fabulos mai ales în anii ’90-2000 (poate voi scrie, la un moment dat, un roman despre asta).
Am avut parte de șefi nevrotici, de șefi hărțuitori (sexual), dar pe atunci nu-mi dădeam seama că era vorba de hărțuire, de șefi abulici, de mulți cretini care nu știau să lege două fraze, dar aveau editoriale, de șefe narcisiste care așteptau să fie adulate și admirate. Am lucrat o vreme în televiziune, de fapt în mai multe – acolo era mîncătoria cea mai mare, toți voiau să mai urce cîte o treaptă și se călcau pe picioare, fiecare depindea de altcineva. Am lucrat un pic în televiziunea lui Dan Voiculescu, unde toți se dădeau peste cap să-i aducă flori de 8 Martie fiică-sii, era o procesiune întreagă de angajați cu buchete cu flori, să pupe mîna la femeia-șefă. Am lucrat într-un mic trust de presă care publica în același timp reviste erotice, istorice și de știri infracționale, eu eram la infractori, cînd m-am angajat, Șeful (băiatul ăsta a fost tot timpul șef, indiferent de publicație, un băiat deștept, de altfel) mi-a zis că am toată libertatea de a merge pe teren, de a-mi face articolele cum vreau eu, de asta am acceptat job-ul, pentru că nu presupunea condică și prezența obligatorie, însă după două zile „de teren”, cînd m-am întors la redacție m-a întrebat ironic: „Tu ești sigură că mai lucrezi aici?”. O amenințare subtilă. Am luat „poziția ghiocel” și m-am întors la biroul meu. Aveam nevoie de bani, oricine are nevoie de bani, dar existe și limite.
Cu timpul, activitățile mele au devenit mult mai indepedente, dar și atunci m-am lovit de diverși șefi și șefuți, mai ales cînd am avut de-a face cu instituțiile statului, șefi care nu vor să semneze contracte (sau au uitat), șefi care nu răspund la telefon atunci cînd am stabilit o treabă, directori de școli numiți politic care se comportă cu ceilalți profesori cu inițiativă și dedicați ca și cum ar fi ultimii servitori și apoi auzi șoapte: „Știi, directoarea noastră e soția primarului... trebuia să aibă și ea funcție!”. Un asemenea „aparat” sau Sistem, cum ziceți voi, nu se poate distruge în două-trei generații.
Dar între timp a apărut și șeful de tip occidental. Șeful friendly, cu care te tragi de șireturi, ieși la bere și nu mai trebuie să dai din cur, ca gagică, nici nu simți că ți-e șef. Șeful manager, cu know-how, care încurajează angajații de valoare și îi mustră prietenește pe cei mai slabi. Șeful tip corporate. E eficient, nu urlă, nu jignește, nu e madam Georgescu, securista de la întreprindere. Oare așa să fie? În rare ocazii, am întîlnit oameni foarte mișto care chiar au reformat o instituție și am tot respectul pentru ei. În cele mai multe dintre cazuri, ierarhia continuă să existe, în „întreprinderi” continuă să se frece menta, exact ca-n comunism, dar șeful să fie șef, asta nu se discută. Rareori am lucrat cu firme în care lucrurile să funcționeze pe o bază simplă – de parteneriat, eu fac aia, tu faci cealaltă, nu trebuie să ne verifice nimeni, nu trebuie să semnăm condica, venim la muncă doar cînd aveam treabă sau dacă avem nevoie de birou, fiecare își cîștigă banii lui, își aduce contribuția lui, iar eu cred că formula asta e cea mai simplă și cea mai înțeleaptă. Desigur, asta se poate întîmpla doar în microîntreprinderi, ONG-uri etc., în marile instituții e imposibil, nu rezistă fără ierarhii. Însă tocmai aceste microîntreprinderi vitale, inclusiv pentru faptul că au schimbat întregul proces al „muncii”, au mutat condica și ședințele pe Zoom, aducînd în același timp bani la buget, au fost cele mai lovite de măsurile de austeritate ale Guvernului de acum. Și, de fapt, noi v-am votat, domnule prim-ministru! Exact oamenii fără șefi și fără poziția ghiocel.
Am și o eu o firmă, tot cotizez la stat cu ea, de doi ani nu mai „produc” nimic, mă gîndesc să o închid. Ce rost are? Eram șefa absolută în propria mea firmă fără nici un angajat, asta mi-a plăcut la maximum, măcar mi-am îndeplinit visul din copilărie.
