„Eu n-aș putea niciodată să mă mut din București. Sau, de fapt, n-aș putea locui în altă parte decît într-un oraș mare. Măcar atîta lucru știu despre mine la vîrsta asta...”, îmi spune tranșant „clienta”, o doamnă distinsă în jur de 60 de ani, foarte atentă la detalii, în timp ce se uită prin apartamentul nostru. Ceea ce îmi dă serios de gîndit.
De aproape o lună, mi-am scos la vînzare apartamentul în care locuiesc de mai bine de zece ani. Apartamentul este unul atipic, la parterul unei case interbelice, cu o curte mică, dar funcțională, nu se vor muta niciodată aici corporatiști care fac credite și vor blocuri noi, cu un loc de parcare asigurat la subsol sau, în cel mai rău caz, cei cu salarii mai mici care caută apartamente în blocuri comuniste unde să spargă toți pereții ca să obțină mai mult spațiu și să-și încropească bucătăria pe balcon (așa s-a întîmplat cu tipul de la ultima vînzare, a transformat bucătăria în a treia cameră, camera copilului, și a trimis-o pe nevastă-sa să gătească pe balcon, dar fiecare cu socotelile lui). Mie mi-e clar că apartamentul ăsta va fi cumpărat tot de niște oameni boemi, de niște artiști țăcăniți ca noi sau cel mult de niște hipsteri care nu vor să folosească liftul pentru a nu consuma energia planetei, așa că lista potențialilor clienți e destul de redusă. Știu că procesul va fi unul îndelungat și că trebuie să am răbdare, așa că nici nu mă agit prea mult, nu mă dă nimeni afară. Am mai vîndut două case pînă acum – sînt unii care nu vînd nici una, se nasc și mor în același loc, m-am mirat la un moment dat cît de mulți români fac parte din categoria asta, oameni legați serios de glie care nu vor să se mute. Prima casă pe care am vîndut-o a fost o garsonieră pe Moșilor, am spart și noi pereți – asta e! – ca să facem o chichineață comunistă să arate ca un airbnb de acum (pe atunci nici nu exista acest concept), un open space aerisit, să te simți acolo ca la hotel. Oricum, m-am bucurat enorm să scap din blocul de garsoniere care era hidos, rareori mi-a fost dat să întîlnesc oameni mai obtuzi, mai idioți și de-o calitate umană mai îndoielnică decît acolo. Era o pușcărie. La al doilea apartament, cu două camere, tot pe Moșilor, a fost și mai simplu. Aici ne-am pomenit la ușă cu un fost amic hippiot pe care îl cunoșteam din adolescență, cu un păr lung și inelat, știa să cînte binișor la chitară, toate fetele erau topite după el. Acum devenise agent imobiliar, nu se tunsese, însă părul și-l prinsese într-o coadă cuminte și era îmbrăcat la costum (așa sînt agenții ăștia, trebuie să inspire seriozitate și prestanță, după model american). Pînă la urmă, el ne-a vîndut apartamentul, e de preferat să plătești un comision unui prieten decît unui necunoscut.
În prima săptămînă după ce am postat anunțul cu apartamentul de acum, ne-au venit în vizită doar agenți, toți la costum și mirosind frumos a aftershave. Și toți încercînd să ne convingă să semnăm contracte de exclusivitate, așa e acum piața imobiliară, altă modă americană. Pentru mine a fost un prilej de socializare în propria mea casă. Am aflat despre băiatul care nu ar fi fost în stare să vîndă nici măcar covrigi la colțul străzii, într-atît era de timid, că s-a născut în Spania, face parte din a doua generație de emigranți români, vorbește spaniolă ca un nativ, mama lui trăiește și lucrează în continuare acolo. Însă el s-a întors ca să aibă grijă de bunica lui care suferă de Alzheimer și despre care povestește cu dragoste și seninătate – ea a fost stîlpul de susținere al întregii familii. Așadar, e infirmier full time și agent imobiliar în timpul liber. Vorbește cu nostalgie despre Spania, despre Andaluzia, de-abia așteaptă să plece înapoi cînd s-o putea, acolo „viața chiar merită trăită”. Povestea lui m-a înduioșat, am stat de vorbă aproape o oră, uitînd cum trece timpul, și chiar m-am gîndit serios, la un moment dat: ce rost are să vînd aici și să cumpăr altceva, o altă coșmelie în România, cînd aș putea cu banii ăștia să-mi iau o căsuță într-un sat din Andaluzia, aproape de mare, și să trăiesc, în sfîrșit, relaxată, în armonie cu oamenii și cu locul? Dar pentru asta îți trebuie ceva curaj pe care nu-l am. De altfel, toți agenții imobiliari și toți clienții vin în casa noastră cu poveștile lor, e frumos să-i observi și să-i asculți, e ca și cum ai avea permenent pe cineva în vizită. Pînă la urmă, am semnat „exclusivitatea” cu un puști de vreo 25 de ani pentru că era un băiat frumușel, convingător și simpatic și-și dorea să-și cumpere nu știu ce Mercedes – lasă, dacă vinde el nu-mi pare rău de ăia 3%, mai pune ceva bani deoparte pentru mașină, te simți bine să ai o mașină frumoasă la vîrsta lui, nu la 50 de ani, cînd nu mai contează prea mult!
De fapt, motivul principal pentru care vreau să vînd este că de cîțiva ani cochetez cu ideea de a mă muta din București undeva mai la țară și mai la deal, cu o curte mai mare și verde pentru pisicile de acum și pentru cele care vor urma, cu o climă mai bună – mai ales vara, cînd aici te sufoci și depinzi exclusiv de aerul condiționat. Cred că mulți au aceeași idee după o anumită vîrstă, e o formă de retragere necesară din viața socială pentru o mai bună calitate a vieții personale. Desigur, nu m-aș putea rupe total de orașul pe care am ajuns să-l detest, însă aș putea să fac o navetă din cînd în cînd, așa cum fac și alții, e plină parcarea de la gara din Cîmpina de mașini cu numere de București, oamenii lasă mașina acolo, iau trenul care face o oră, își rezolvă treburile și se întorc cu un alt tren mai pe seară. Totuși, de cînd am tecut la fapte – adică vînzarea propriu-zisă a apartamentului –, am început să am îndoieli serioase. Oare chiar m-aș putea adapta într-un loc nou și total diferit față de orașul meu natal? Mă gîndesc la izolare, la străzile pustii mai ales în serile lungi de iarnă, la ai mei, la Breaza, nu vezi un om pe stradă după ora opt, la dependența de mașină pentru cumpărături, la absența magazinelor non-stop și a restaurantelor și mai ales la o viață fără socializare. Urînd acest oraș, cu toată agitația și viermuiala lui, nu cumva de fapt îl iubesc? Nu cumva sînt depedendentă de el ca de-un drog și voi face o depresie într-un spațiu idilic, campestru? Am trăit cîteva luni într-un oraș mic, la Gherla, ne-am mutat acolo pentru un proiect, într-un apartament cu chirie, și m-am simțit excelent, fără aglomerație, trafic blocat și claxoane, cu oameni simpli, dar prietenoși în jur, cum sînt cei din Ardeal, însă era doar ceva temporar. Eram cumva conștientă de faptul că viața mea nu-i acolo, iar după primele două luni, cînd am revenit în București, am avut strania senzație că am aterizat la New York, ceva îmi plăcea totuși în toată colcăiala umană și decadența orașului, mă simțeam ca un turist extatic care vine din provincie. Dar unde e viața mea, de fapt? Va fi mereu în altă parte decît în locul în care trăiesc? „E clar, eu sînt un animal social...”, îmi spune o prietenă care are cîte o locuință în ambele lumi (hm, așa ar fi ideal, din păcate nu se poate). „Adică îmi place să merg acolo, nu mă deranjează să stau singură, cu cărțile mele, dar simt nevoia să mă întorc, ca să vorbesc cu oameni.” Ai nevoie doar de-a vorbi? Căci de vorbit, poți trăcăni și la Breaza cu vecinii despre vreme, despre găini și ce gătești mîine, despre cum și-a făcut Nicu acoperișul... Sau ai nevoie să-ți alegi oamenii de același calibru și cu aceleași valori, cu care să porți discuții (iar asta nu se poate întîmpla decît într-un oraș mare)? Fuga de orașul mare nu e cumva un exil autoimpus, o însingurare care cu timpul te tîmpește? Purtam această conversație cu amica mea, o tipă foarte deșteaptă pe care o admir, în metrou, la o oră de vîrf, în timp ce unii se frecau de noi și dădeau din coate ca să-și facă loc. Atunci aș fi zis că da, merită măcar o încercare, căci aici te sufoci, nu se mai poate! Acum scriu în bucătăria apartamentului meu de unde faci 20 de minute pe jos pînă la Universitate și-mi dau seama că undeva, în sinea mea, îmi doresc să nu se vîndă prea repede.
