Spiritul Spartei

Pomenim destul de des condițiile spartane, educația spartană, armata sau societatea spartană, cu care facem tot felul de comparații. Chiar eu am asemuit, nu demult, acea replică a unui militar ucrainean din Insula Șerpilor – „Du-te-n ... de navă rusească” – cu  legendarul răspuns al regelui Leonidas, aflat la comanda a 300 de luptători spartani, cînd comandanții uriașei armate persane invadatoare l-au somat să predea armele, la Termopile: „Veniți și luați-le singuri!”.  

Am trecut de cîteva ori prin Peloponez și de fiecare dată mi-a atras atenția rezonanța numelor localităților sau ale regiunilor care apar pe indicatoarele de pe șosele, imediat ce treci de canalul de la Corint. De exemplu, în dreapta poți ajunge la Nemea și te gîndești imediat la leul din muncile lui Hercule, în stînga ai Epidaurus, cu cel mai vechi și bine conservat teatru antic. Tot la stînga, mai în față, e Micene, cu toată istoria ei, unde există și un mormînt regal descoperit de Schliemann, despre care se crede că ar fi al lui Atreu, tatăl lui Agamemnon și al lui Menelaus (asediatorii Troiei). Dincolo de Micene ar fi vechea cetate Argos (poate cea mai veche localitate din Europa, locuită neîntrerupt). Mai departe spre sud, intri în Arcadia, după care te poți lăuda: Et in Arcadia ego. În fine, și mai departe, dai de un indicator unde scrie: Sparti. Am murit de curiozitate văzîndu-l, dar n-am avut timp să vizitez locul mai pe îndelete. Se pare că nu mai sînt foarte multe de văzut acolo, ba chiar că Sparta n-a impresionat prin monumentalitate nici în epoca ei de înflorire maximă. Tucidide ar fi remarcat lipsa grandorii ei arhitecurale, deși se spune că, pe cînd el a vizitat orașul, acesta deja decăzuse în urma unui mare cutremur. Trecînd astăzi prin apropiere, ți se pare că întreaga zonă este cît se poate de rurală. Sparta a rămas în istorie mai degrabă prin spiritul ei decît prin lucruri concrete.

Profesorul Andrew Bayliss de la Universitatea din Birmingham, specialist în istoria Greciei Antice, observă că, deși nu prea multe lucruri exacte au ajuns pînă la noi despre Sparta, ecourile, miturile, legendele și interpretările create ulterior depășesc cu mult ceea ce știm cu adevărat. „Din păcate, zugrăvirea imaginii Spartei nu a stat în mîinile spartanilor, ci a rivalilor lor atenieni, mai pricepuți la scris și, fără îndoială, mai buni propagandiști”, spune Bayliss. Istoricul a scris o carte clară și concisă despre ceea ce se știe la ora actuală despre Sparta și spartani (Spartanii, Editura ALL, 2021).

Și el povestește că, spre deosebire de locuitorii altor polis-uri grecești, spartanii au refuzat multă vreme să-și construiască ziduri de apărare. Nu era nevoie de așa ceva de vreme ce toți bărbații erau antrenați pentru război. Puteau apăra orașul și fără ziduri, iar o vorbă spartană zice că zidurile Spartei ar fi fost, de fapt, „vîrfurile sulițelor luptătorilor săi”. Pe de altă parte, spartanii erau vestiți pentru spiritul lor auster. Nu doreau să-și înzorzoneze și să-și înfrumusețeze orașul inutil. Aveau reguli stricte și o viață disciplinată. E drept că bărbații nu făceau nimic altceva decît să se antreneze în jocuri și organizări militare, iar asta le era permis de faptul că-i puteau folosi la toate celelalte munci pe iloți, cei pe care se pare că-i luaseră drept sclavi în urma cuceririi regiunilor învecinate – Laconia și Messinia. Apropo, cuvîntul „laconic”, ne spune Bayliss, de acolo vine, din Laconia, zonă în care oamenii erau obișnuiți să vorbească scurt și concis.

Unii au idealizat societatea și modul de organizare ale spartanilor. Bayliss trece în revistă însă și părțile lor negative, exploatarea cruntă a iloților, cruzimea și pedepsele aplicate tinerilor pe care voiau să-i educe în stil spartan sau fățărnicia față de dușmani. Nu erau nici atît de austeri în viața privată, nici atît de incoruptibili și nici atît de egali între ei pe cît se pretindeau, chiar dacă bărbații cinau zilnic în comun, în grupuri. Printre ei se mai găseau și lași, și trădători, așa cum s-a întîmplat chiar la Termopile. Cu toate astea, observă Bayliss, societatea lor a fost într-atît de specială, încît a fost percepută ca un adevărat fenomen, care a rămas întipărit în memoria omenirii pînă în zilele noastre.

Pe de altă parte, istoricul remarcă și că realitatea Spartei a fost cu mult depășită de reprezentările moderne despre ea. „Probabil că spartanii – scrie el – ar fi dezamăgiți de moștenirea lor modernă, de filmele sîngeroase și îngrozitoare făcute pur și simplu pentru divertisment, de mascotele echipelor de fotbal și de cărțile cu benzi desenate despre iloți.”

Tot el atrage atenția că pînă și celebrul răspuns dat de Leonidas conducătorilor armatei lui Xerxes e mai degrabă o „înfrumusețare ulterioară”, pentru că Herodot, care a trăit în epoca respectivă și  care „avea prea mult simț dramatic pentru a rata o asemenea replică magnifică”, nu a pomenit-o nicăieri.

În orice caz, lupta celor 300 de soldați în mantale roșii, conduși de Leonidas, care s-au opus, eroic și eficient, timp de trei zile, unei armate care avea între 100.000 și 300.000 de oameni (după evaluările actuale), inspirînd astfel întreaga Grecie să se mobilizeze ulterior împotriva perșilor, continuă să fie considerată fapta de vîrf, isprava culminantă din istoria spartanilor. Și poate că ea continuă să-i inspire și astăzi pe cei puțini, în luptele lor de apărare cu cei mulți.