Cu privire la noul raport între umanioare și științe, în acest timp, nu aș crede că e vorba de o aprigă dispută chiar între ele. Sau între două perspective cumva de limită, să zicem, una a poetului și o alta a inginerului. Probabil s-ar ajunge la așa ceva dacă, prin absurd, ar exista doar ele singure la un moment dat pe scena istoriei și ar fi nevoite să împartă, pentru supraviețuire, puținele resurse rămase după un teribil cataclism. Însă ne aflăm departe de un scenariu atît de întunecat. Iar dacă aș continua să las liberă imaginația, nu m-aș mira deloc, bunăoară, dacă într-o astfel de situație poetul s-ar dovedi uneori mai inventiv decît inginerul.
E adevărat că umanioarele apar acum marginalizate, împinse într-un regim cultural și social secundar. Nu au parte de atenția pe care ar merita-o și nu se văd solicitate pe măsura acelor probleme sau nevoi proprii omului de astăzi. Și aceasta, deși tocmai lor le revine mai mult decît altor forme ale culturii un fapt realmente decisiv în lumea care ne este proprie, anume cultivarea continuă a minții și simțurilor omului.
De ce spun însă că o posibilă dispută, dacă există, nu are loc de fapt între umanioare și științe? Eventual, între arte și tehnologii? În această privință, cred că un lucru ne este deja clar. Anume, cele două ipostaze ale culturii – umanistă (sau artistică) și științifică (sau tehnică), simplificînd mult lucrurile – nu generează prin ele însele disensiuni sau conflicte. Matematica, de exemplu, a avut în aproape orice epocă o bună relație cu filosofia și cu unele arte. Pentru Nicolaus Cusanus sau pentru unii învățați de mai tîrziu, matematica era văzută ca participînd nemijlocit la cultura umanistă și la reflecția spirituală a timpului. Lumea pe care o configurează, prin intuiție, calcul și imaginație, e analogă într-o privință celei poetice și, deopotrivă, celei proprii reflecției filosofice. Nu e de mirare că unii filosofi s-au afirmat și ca matematicieni importanți (precum Descartes și Leibniz sau, mai tîrziu, Whitehead și Russell). Sau că unii matematicieni sînt recunoscuți și ca literați de seamă. Așadar, mai sigură apare de-a lungul timpului tocmai corelația vie și de substanță dintre matematică și filosofie, dintre științe și arte. De obicei, omul de știință, în sensul propriu al expresiei, e atent la unele limite ale cercetărilor sale și sensibil la frumoasa varietate a unor studii și creații. Prin urmare, nu se raportează arogant sau cu dispreț la ceea ce fac, de exemplu, poeții sau criticii literari, psihologii și filosofii. Îmi sînt cunoscute destule nume în această privință, fie din spațiul nostru cultural, fie de aiurea.
Cu toate acestea, unele forme ale culturii – ca să folosesc o expresie neutră – ajung la un moment dat privilegiate instituțional și social față de altele. Mai mult chiar, se văd împinse fără voia lor în opoziție crudă cu altele. Cum de se întîmplă totuși acest fapt în lumea de astăzi?
Așa cum înțeleg eu lucrurile, disputa nu se naște prin înseși energiile distincte ale umanioarelor și ale cercetărilor științifice. Nu se ivește din însuși potențialul lor creativ sau cognitiv. Am dat mai sus exemplul bunei corelații dintre matematică și filosofie, recognoscibil ca atare în aproape orice epocă. De aceea tind să cred că „rivalitatea” dintre ele e generată mai curînd de altceva. Bunăoară, de expansiunea excesivă – sau chiar abnormă – a unor năzuințe și interese omenești. Putem recunoaște așa ceva, de exemplu, în afirmarea cu orice preț a voinței de eficiență imediată, de posesiune și randament social, de control și dirijare tehnică a oricărei activități. Sigur, pot fi în joc multe năzuințe sau motivații, însă nu le-aș ignora deloc pe cele amintite mai sus. Voința cu orice preț de eficiență imediată, bunăoară, ne apare multora dintre noi ca deja normală, încît se reface cu ușurință în mintea și simțurile noastre. Se reface și mai ușor în mintea acelor oameni care, la un moment dat, ajung să decidă, bunăoară, ce reforme ar trebui făcute în sfera educației, ce ar merita finanțat mai mult, ce ar urma să fie încurajat pentru următorii cîțiva ani într-un domeniu sau altul. Și cînd ajung să vadă, bunăoară, cît de eficiente au devenit unele invenții de natură tehnică, unele inovații în sfera economică sau în cea a comunicării, consideră imediat că doar anumite cercetări merită finanțate, doar anumite discipline școlare merită susținute, doar anumite abilități și competențe merită formate. Pentru asemenea funcționari sau „experți” (cum le place să-și spună), e fără importanță, de exemplu, că Spiru Haret ar fi respins imediat și cu argumente serioase așa ceva. Sau că învățătorul priceput și pedagogul cu viziune, în definitiv orice om care își dedică o parte din viață educației și bunei conviețuiri, ar amenda imediat asemenea disjuncții brute sau rudimentare.
Așadar, urmează a vedea de fiecare dată cine consideră că importanța unui domeniu a devenit exclusivă în sfera largă a culturii, cu ce argumente o face și din ce loc al scenei timpului, cu ce înțelegere a stărilor de lucruri. Din ceea ce văd și aflu acum, oamenii care întrețin dezechilibrul ca atare, mai ales prin puterea lor de funcționari, manageri sau experți, sînt destul de mulți. Prea mulți, din păcate. Aproape că nu e întîlnire dedicată educației, de exemplu, fără să auzi afirmîndu-se ferm, prin vocea celor „autorizați”, ce discipline școlare merită susținute mai mult decît altele, ce domeniu al pregătirii contează mai mult astăzi, ce reforme „radicale” se impun imediat și care e direcția sigură de evoluție a societății actuale. Iar ca argumente aduc de obicei unele date empirice sau statistice care ne vorbesc despre ceea ce se petrece în primă instanță, că o anume activitate socială e profitabilă acum, că anumite abilități sînt eficiente acum economic sau că o anume pregătire tehnică e căutată acum pe piața muncii. De obicei doar atît – și nimic altceva.
Unde se ajunge în acest fel? Vezi deodată că pregătirea științifică devine străină celei literare sau filosofice, că tehnica și cultura artistică se trezesc în simplă disjuncție, că performanța în formule de calcul nu mai are nici o relație cu reflecția liberă. Or, asemenea situații exprimă, direct sau indirect, tocmai voința primară de eficiență și, deopotrivă, excesele birocratice ale timpului, formele ideologizate ale unor atitudini care se voiesc deodată vizionare și istorice.
E adevărat că asemenea contraste există de multă vreme. Putem afla despre ele, bunăoară, în paginile unor stoici care au trăit către finele Imperiului Roman sau în scrierile unor învățați creștini. Dintre moderni, Blaise Pascal sau Giambattista Vico au fost surprinzător de atenți la acest fenomen. Mai tîrziu, Kant însuși avea să spună că omul urmează a fi văzut drept cetățean a două lumi, atît al celei în care domină legitatea naturală, cît și al celei în care se afirmă libertatea și creația însăși. Dar și Friedrich Nietzsche, care, în scrierea Noi, filologii, observă bine cum reflexele prevalent tehnice își fac loc tot mai mult în zona cultivării libere de sine. De altfel, secolul al XIX-lea se remarcă prin cîteva dispute mari, una fiind cea dintre „științele naturii” și „științele spiritului” (primele ar căuta „explicarea” unor regularități sau conexiuni cauzale, iar celelalte, „înțelegerea” unor motivații personale și a unor evenimente irepetabile). Doar că autorii des invocați în această privință, precum Wilhelm Dilthey, au în vedere, înainte de toate, anumite diferențe firești în lumea vastă a cunoașterii, nicidecum rupturi definitive sau iraționale. Ca minți lucide și cultivate, au căutat să regăsească tocmai ceea ce leagă științele de reflecția filosofică, tehnica de artă și ingineria de reflecția liberă. Înțelegeau bine care e rostul filosofiei alături de cel al matematicii, de pildă, al poeziei sau al muzicii alături de cel al științelor naturii, al gîndirii reflexive în chiar spațiul noilor tehnologii.
Exact această posibilitate mi se pare mai importantă astăzi decît altele, multipla deschidere a minții omenești. Altfel spus, cultivarea unei variate deschideri a sensibilității și a intelectului. E oricînd relevantă o multiplă experiență de adevăr (cu formula lui Hans-Georg Gadamer). Sau o variată livrare de sine, atît către unele tehnologii, de pildă, cît și către artă sau literatură, atît către o anume știință, cît și către reflecția liberă. Desigur, atît cît e posibil pentru fiecare dintre noi. Uneori e de ajuns dacă intuiești, pentru tine însuți, faptul simplu că propriile preocupări și credințe au limitele lor, că domeniul căruia i te dedici e doar unul dintre cele relevante la un moment dat, că un mod distinct de a-ți exersa mintea, precum cel tehnic, nu poate fi socotit niciodată suficient prin sine. Dar în ce situație se află acum, de pildă, muzica și gramatica, lectura literară și educația etică, logica și cultura civică, lecția de pictură și cea de argumentare reflexivă? Cînd totuși există una sau alta dintre acestea, starea lor e realmente precară. Iar precaritatea nu e vizibilă doar în programele școlare, ci înainte de toate în mintea unor oameni care au ajuns să decidă soarta școlii. Sau, uneori, chiar în conduitele mentale ale celor care, din interiorul școlii, ca învățători și profesori, de exemplu, urmează orbește tot ce se decide prin instituțiile specializate în inventarea de regulamente, ordine și reforme.
De ce anume insist asupra acestui lucru? Cînd cineva dintre noi ajunge să considere, de exemplu, că tehnica și poezia se exclud una pe alta, atunci se dovedește fie complet străin celor două, fie îngropat cu totul în solitudinea uneia dintre ele. Va crede atunci, din varii motive, că numai prin una singură s-ar putea reface unele stări de lucruri. Iar dacă, pe deasupra, dispune și de un rol important pe scena socială sau în „forurile decizionale”, cum se spune, ajunge să genereze conflicte reale într-un larg spațiu de viață. De exemplu, modifică în chip dezastruos programele de învățămînt, inclusiv în colegii sau în universități. Afectează profund atît mediul elementar de educație, cît și relațiile firești dintre anumite categorii de oameni. În definitiv, poate conduce la grave sciziuni comportamentale, ca atunci cînd întreține doar dispoziția primară pentru eficiența cu orice preț, indiferent de situația în care se află comunitățile de oameni.
Așadar, firesc ar fi, cred, să ne întoarcem din nou privirea către noi înșine, mai ales cînd ne vedem în situația de a decide pentru alții, de a le spune altora cum să devină ei înșiși pregătiți moral și profesional. Sau, eventual, cum să devină oameni. Firesc ar fi, dacă nu e utopic ce spun acum, să fim atenți la limitele celor gîndite sau decise de noi înșine și sensibili la situația mereu diferită a celorlalți.
Ștefan Afloroaei este doctor în Filosofie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române. Cea mai recentă carte: Despre simțul vieții – Întrebări, perplexități, credințe, Editura Polirom, 2021.
