Carlo Rovelli este unul dintre cei mai mari fizicieni în viață. S-a ocupat de teoria buclelor și de cea a găurilor albe (fiindcă, da, găurile negre din univers, deja faimoase, ar avea conform acestei teorii și un revers, găurile albe, nu la fel de cunoscute deocamdată și încă doar teoretice). Preocupat și de istoria și teoria științei, Rovelli e în același timp un foarte bun popularizator al ei. Pare a fi un adevărat spirit universal, pe model renascentist. Cartea în care explică pe înțelesul nespecialiștilor teoria găurilor albe e plină de analogii și citate din Divina Comedie a lui Dante. El consideră că gîndirea se îmbogățește prin analogii, pe care le explică astfel: „Un cîmp electromagnetic nu e un lan cu grîne; dilatarea timpului la Einstein nu e aceea datorată plictisului; în forța gravitațională nu e nimeni care să împingă sau să tragă; dar analogiile sînt evidente. Analogia constă în a lua un aspect al unui concept și a-l refolosi în alt context, păstrînd ceva din semnificația lui, dar și lăsînd ceva pe dinafară, astfel încît noua combinație să producă semnificații noi și eficiente. Așa funcționează știința cea mai bună. Cred că la fel funcționează și arta cea mai bună. Știința și arta au de-a face cu continua reorganizare a spațiului nostru conceptual, a ceea ce numim semnificație”. Despre artă, Rovelli spune că ne poate da aceeași bucurie ca știința: „Lumina lui Vermeer ne arată o rezonanță a luminii pe care încă nu știuserăm s-o percepem; un fragment din Sappho (dulce-amar e Eros) ne deschide o lume care ne spune cum să ne regîndim dorința; un gol negru al lui Anish Kapoor ne dezorientează aidoma găurilor negre din relativitatea generală”. Ce-aș mai putea adăuga la toate acestea drept argument pentru un Dosar despre relația dintre știință și artă?
Sigur, nu rareori am auzit poeți ironizînd limitările inginerilor și, tot așa, am auzit și specialiști în științe exacte rîzînd de fanteziile artiștilor. Dar și din asemenea ironii și înțepături se pot naște idei benefice tuturor. Există o oarecare prejudecată că inginerii ar fi mai încuiați și rigizi, iar poeții prea descuiați și cu capul în nori. Pe vremuri însă, între unii și alții nu se făceau atîtea diferențe. S-ar putea spune chiar că originile lor sînt comune. În definitiv, și unii, și alții sînt oameni inventivi, cu imaginație și care observă lumea, cu mijloace ușor diferite.
E adevărat că pentru elevi, la un moment dat, alegerea între real și uman poate fi o dilemă și o eventuală sursă de tensiuni cu părinții. Pe de altă parte, apariția Inteligenței Artificiale, care nu face diferențe, ar putea schimba problema asta cu totul.
