Primele zile de școală erau, mereu, ideale. Era soare și frumos și nu trebuia să cari după tine jachete, pălării și basmale. Nu te înnoroiai pe drumul spre școală. Nu trebuia să-ți scoți ghetele din străfundul dulapului. Și nici să cari umbrela după tine. Era toamna aurie, caldă și luminoasă în care te puteai pur și simplu bălăci. Chiar dacă pe atunci nu aveai cine știe ce simț al naturii, te bucurai instinctiv. Nu era vreun sentiment poetic, ci unul chiar autentic, fără vorbe și expresii.
La școală, în această primă fericită fază a toamnei, nu trebuia să ai decît uniforma, un pulover și niște pantofi. Uniforma se cumpăra de la celebrele, pe vremea aceea, „Romarta copiilor“ sau „La cei trei ursuleți”. Acesta din urmă cu atît mai cunoscut cu cît se afla pe lîngă cinematograful Doina, cel în care am văzut mai toate filmele Disney ale copilăriei mele.
Am mai vorbit despre cumpărăturile de la „Romarta“. Îmi amintesc și încercatul, obositor și plicticos, al bluzelor și sarafanelor în cabinele de probă. Dar acolo mama era șefa, ea își dădea seama ce mergea și ce nu, cîte trebuia să cumpărăm. Tot ea știa cum să le seducă pe vînzătoare, în așa fel încît acestea să mai caute, dacă ceva nu se potrivea, fără să devină acre. Partea asta o trăiam și o țin minte ca prin ceață. Ce îmi amintesc mai bine sînt uriașele (sau cel puțin așa le percepeam eu cu mintea mea de copil uimit de pe vremea aceea) acvarii cu citronadă. De un galben pai nefiresc, dar, pentru mine, paradiziac. În respectivele acvarii era un continuu foșnet și freamăt, sau cel puțin așa mi se părea mie. De cînd intram le priveam cu jind. Și de-abia așteptam să termin calvarul cumpărăturilor ca să-mi primesc paharul de citronadă atît de galbenă și rece. De-o perfecțiune pe care doar în epoca aceea, a copilăriei mele mici și a anilor 1970, mi-o puteam imagina astfel.
Tot la „Romarta“ erau niște personaje Disney, cred, devenite leagăne mecanice. Te puteai așeza în ele, apăsai pe un buton (nu mai știu exact cum erau acționate) și-ncepeau să te legene. Sigur, pentru vreo două minute. Dar ce-ți trebuia mai mult? Și senzația asta mi se părea paradiziacă: era ca atunci cînd mă dădeam în leagăn, dar fără să mai fiu nevoită să-mi fac vînt. Era un zbor – ce-i drept mic, și limitat – și care nu te făcea să-ți fugă pămîntul de sub picioare. Un soi de pre-zbor. Dar cu atît mai prețios. Te bucura și lăsa loc de așteptări și visare.
Sigur că, la vîrsta aceea, nu mi le formulam pe toate acestea așa. Sau în vreun fel. Dar mi-era cît se poate de bine cînd le făceam. Cumpărăturile utilitare erau dublate de iminența acestor plăceri de după. Ceea ce făcea ca mersul la shopping, pentru școală, la început de septembrie, să se confunde, în mintea și-n instinctele mele, cu acestea. Cu galbenul perfect al citronadei și cu legănatul aparent cuminte al figurinelor Disney.
În privința puloverelor, totul se rezolva mai ușor. Mama nașei mele, Oca, un fel de a doua bunică, era as la lucru manual. Dacă bunica mea își adjudeca monopolul gătitului, Oca și-l asuma pe cel al tricotatului și croșetatului. Pe scurt, făcea, cu mare dexteritate, haine. Ba chiar aș putea spune că le producea, păstrînd proporțiile, pe bandă rulantă. Așa cum gătitul era, prețios spus, meseria bunicii mele, căci îl făcea cu profesionalism și plăcere, la fel producția de haine era job-ul Ocăi. Costumul cel mai fancy al copilăriei mele a fost opera ei: era vorba de un deux-pièces cu pantaloni și jachetă bleumarin, ambele tricotate, dar nu oricum. Cele două piese veneau drepte și normale pe trup, pînă la un punct: cel în care se apropiau încheieturile mîinilor și picioarelor. Acolo se lărgeau brusc, deveneau evazate, aducînd cu blana anumitor caniși tunși în felul acesta (se pare că era o modă pe atunci). Toată copilăria am făcut furori cu costumul acela fantezist. De care eram cît se poate de mîndră.
Va urma.
