Un prieten m-a întrebat de curînd de ce nu mai scriu în Dilema articole mai implicate social (și politic) cum o făceam acum cîțiva ani, luări de poziție și perspective critice, mici furii personale (sau nu), speranțe și dezamăgiri în ceea ce privește țara noastră, România. Sincer, m-am întrebat același lucru și mi-am dat seama că dintr-odată am intrat într-o stare abulică, în care nu mai am nici un fel de așteptări pe termen scurt sau lung. Dacă ar fi alegeri mîine și ar ieși masiv AUR și POT, ar ocupa întreg Parlamentul (împreună cu un procent mic de PSD), cei nemulțumiți și-ar cîștiga în sfîrșit „turul doi ânapoi”. Dacă am avea o paiață la Cotroceni sau un ficus (apropo de demersul documentaristului Michael Moore), aș ridica din umeri: asta e, poporul ăsta își merită soarta, eu ce vină am? Oricum, viața mea nu va fi nici mai bună, nici mai proastă decît în ultimii 30 de ani în care am votat conștiincios la toate alegerile, deja m-am lămurit cu asta. Mai contează acum o atitudine pasivă? De la 11 ani, părinții mei m-au dus la toate mitingurile și protestele posibile, „ca să văd cum se scrie istoria”, am strigat alături de ei „Jos Iliescu!” pînă cînd am răgușit și uite că Iliescu e acum oale și ulcele, am sperat într-o reîntoarcere a Regelui, apoi a democrației „adevărate”, mi-am pus încrederea în partidele istorice, în schimbarea reală a societății, în oameni incoruptibili și corecți. Ulterior, la o altă vîrstă, am dîrdîit nopți întregi „la Girafă”, cu „Noaptea, ca hoții” și Ordonanța 13, am înlăturat „pericolul” Dragnea, un posibil mic dictator dintr-o „provincie” din Estul Europei, am făcut mișto de Ponta, l-am urît pe Năstase, am dat de pămînt cu PSD (oare). Și? Ce am rezolvat? Nimic. Toată viața am fost înconjurată (indirect) de foștii securiști și, mai nou, de copiii lor, care și-au văzut liniștiți de afaceri, pușcăriabilii au scăpat de condamnări și se bucură în continuare de banii lor aici sau prin țări exotice, primari care lasă în urmă orașe calamitate, am văzut cum s-au perindat de-a lungul timpului în funcții publice mai mult sau mai puțin importante oameni penibili, numiți politic, fără viziune, care nu au nici a zecea parte din valoarea și pregătirea mea sau a multor altora ca mine, fraierii care n-au plecat din țară. Am zis odată, mai în glumă, mai în serios, că ceea ce mi-aș dori să învăț acum, mai „la bătrînețe”, este cum să fur de la statul român. N-aș avea nici un fel de mustrare de conștiință, aș face chiar și un an-doi de pușcărie și aș scrie o carte (pentru că oricum asta fac), dacă după aia aș avea parte de o bătrînețe senină și liniștită, într-o casă de la marginea mării, prin Spania. Păi, nu merită să-ți sacrifici doi ani din viață? Doar că nu voi putea să fur de la statul român, oricît mi-aș dori, pentru că nimeni nu-mi oferă mie această oportunitate (la un moment dat, niște fete care făceau afaceri culturale cu o primărie de sector, pentru că mama uneia dintre ele era acolo contabilă, mi-au propus un parandărăt, îți dau două mii de lei, îmi dai înapoi o mie... mi s-a părut jenant). Pentru că – și asta mi se pare cumplit de trist – eu și alții ca mine, oamenii ăștia fraieri și onești care am încercat fiecare, după puterile noastre, să facem ceva pentru educație, pentru cultură, habar n-am, să împingem un pic societatea mai departe, fără bani, eventual cu bani aduși de acasă, pentru că nu facem parte din nici o „familie”, nu avem pedigree, nu reprezentăm nimic pentru nimeni. Poate doar atunci cînd votăm, dar nu sîntem cu nimic mai breji decît ăia de prin sate cu patru clase care primesc cîte un litru de ulei și un kil de zahăr ca să voteze PSD (sau, mai nou, AUR). Tot cu un litru de ulei și un kil de zahăr trăim și noi, metaforic vorbind – se termină uleiul, trebuie închisă șandramaua.
Sincer, n-am avut mari așteptări nici la ultimele alegeri, pe principiul să nu ne facem iluzii, ca să nu avem deziluzii. Și am avut dreptate. După halucinantul moment Călin Georgescu, era clar că trebuia votată din principiu direcția pro-europeană, indiferent de cine ar fi fost ea reprezentată. Dar în momentul ăsta nu mai cred cum credeam atunci că „ne-a trecut glonțul pe la ureche”. Îl simpatizez oarecum pe președintele ales, mi se pare un om deștept și în felul lui onest, cu care aș sta de vorbă la o bere în Centrul Vechi, de pildă, despre soluții pentru reabilitarea clădirilor cu bulină din București pînă la următorul mare cutremur. Mi s-a părut un oengist bun. Dar cam atît. După un an de mandat, e un președinte pasiv, nesigur, invizibil. Pro-european, desigur, dar numai asta contează? Față de bolșevicul Iliescu, de președintele-jucător Băsescu (uneori cu pase geniale, dincolo de trecutul lui), de arogantul Iohannis, deocamdată e doar o umbră. Dar nu sîntem republică prezidențială. Cred oarecum în bunele intenții ale premierului. Cred că a avut intenții bune și acolo, la el, la Oradea și a reușit, e un exemplu de succes pe plan local. E oare suficient? Povestea asta cu „moștenirea grea” lăsată de cei de dinainte (cei care au furat?), ca justificare pentru măsurile de austeritate, am mai auzit-o periodic și în anii ’90, și în anii 2000. Mereu am avut o „moștenire grea”, trebuie să strîngem cureaua, să ne gîndim la generațiile viitoare. Eu, de pildă, nu am copii, iar la mine povestea asta nu mai ține, vreau să o duc mai bine în timpul vieții mele, cît mi-a mai rămas din ea. Știu cît de mult au avut de suferit în ultimul an firmele mici (care împingeau și ele economia mai departe, cum puteau), cît de multe s-au închis, eu însămi închid acum o firmă prin care, la un moment dat, mai făceam niște încasări, însă mă costă prea mult ca să o țin în viață... la revedere, viață de antreprenor, marile corporații să trăiască! Însă cel mai tare mă intrigă și mă dezamăgește lipsa de interes a domnului premier pentru educație și cultură. Nu reprezintă pentru el o prioritate. Modificări de legi împotriva acelor mici actori culturali, amînări de call-uri pentru aplicații, de fapt, lipsă de fonduri. Anul 2026 a fost cel în care mi-a sunat cel mai puțin telefonul pentru a fi cooptată în diferite proiecte educaționale sau culturale, pentru că nu mai sînt bani. Nici în industria cărții nu mai sînt bani, editurile abia dacă mai supraviețuiesc, ar trebui să o desființăm și pe asta, nu-i așa? Dar atunci unde să-și mai publice cărțile condamnații cu executare care ar trebui să mai scape de un an-doi de pușcărie? Dificil răspuns.
Partidul care m-a dezamăgit cel mai tare în ultimii zece ani este clar USR. Un partid bun în intenție, dar incoerent cu el însuși. Dacă stau și mă gîndesc mai bine, e posibil ca în viitorul apropiat să votez PSD, partidul pe care l-am urît nespus și împotriva căruia am protestat ani la rînd. E ciudat, nu-i așa? Totuși, în timpul guvernărilor PSD mi-a mers cel mai bine, au furat ei și pentru mine.
Și apropo de Justiție: am un proces cu un vecin securist care m-a dat în judecată – asta știe el, ochiul și timpanul. E primul proces din viața mea, așa am ajuns și eu în fața unei instanțe din România, tot completul era foarte tînăr acolo, niște puștani față de mine și mai ales față de venerabilul meu vecin securist, ard ca niște lumînări după care ies la pensie ca să se odihnească. Grea meserie. Reclamantul știa cum să se comporte, a venit la costum, ca un domn, docil și tăcut, frîngîndu-și mîinile, ca o victimă, după ce urlase la mine zile întregi pe stradă că-i sînt datoare cu nu știu ce. Eu am venit cu aplomb, cu hainele mele de toate zilele, convinsă că dreptatea e de partea mea, ca să spun adevărul. După interogatoriu, avocata m-a certat că n-am punctat bine la „impresia artistică”. Mda, trebuia să fiu mai umilă. Pentru că despre asta e vorba în România – să fii umil și să nu deranjezi pe nimeni. Dar asta deja e o altă poveste.
Nu luați textul ăsta prea în serios. Însă dezamăgirea mea este atît de mare încît pur și simplu se transformă în lehamite. Nu mă voi mai implica civic, jur că nu voi mai merge la nici un fel de proteste. Probabil că nici nu voi mai vota vreodată.
