La sfîrșitul lunii aprilie trebuia să ajungem la un festival de film la Berlin și, pentru că nu am găsit decît zboruri cu escale lungi (dar și pentru că, recunosc, eu prefer orice altă variantă unui zbor cu escale, la o adică aș prefera să merg și cu bărcuța, doar că nu avem căi navigabile pînă acolo), ne-am hotărît să mergem cu mașina. Mai ales că mai făcuserăm o dată acest drum, cu un Logan vechi și fără aer condiționat (într-o vară toridă) pe care am simțit că l-am cărat în spate tocmai pînă în Germania (și înapoi), iar dacă ne-am descurcat cu Loganul, în vremuri non-Schengen, acum va fi floare la ureche. În plus, chiar îmi doream să trăiesc o experiență „fără granițe” completă, cum e firesc să fie.
Am plecat tîrziu din București, nu în zorii zilei, așa cum ne-am propus, iar pe la ora 13 ne-am împotmolit deja pe Valea Oltului unde ca de obicei traficul era blocat și se înainta bară la bară. Mi-am dat seama că aici nici măcar nu mai contează dacă e vreun accident, dacă sînt lucrări sau dacă nu e nimic, tot aia e și tot la fel se merge! Cînd am ajuns la Sibiu unde, în sfîrșit, „am urcat” pe autostradă (cum zice o prietenă din Ardeal), eram deja epuizați, ne era foame și ne gîndeam unde vom rămîne peste noapte. Apoi ne-am mai înviorat – pe autostradă prinzi oareșce viteză și chiar ai senzația că te deplasezi, parcă e altă viață, dar iată că mai apare un hop – porțiunea de după Deva care nu e gata nici în ziua de azi, toate mașinile care se scurg de pe autostradă nimeresc într-un nou blocaj de trafic, pe coama unui deal, e verde, e pădure și încă sîntem în România. În concluzie: țara noastră încă nu se poate străbate decent de la est la vest, iar drumul București-Nădlac e, de fapt, mai obositor decît drumul București-Berlin.
Și pentru că soarele se îndrepta spre apus și epuizaserăm o mare parte din playlist-ul pregătit pentru drum, ne-am zis: ce-ar fi să ne oprim la Arad, că tot aia e, nu ne mai complicăm cu forinți și cu limba maghiară și, în fond, nu mai fuseserăm la Arad de peste douăzeci de ani, eram foarte curioasă cum mai arată orașul. Zis și făcut – intru eu pe booking.com și nu găsesc nici un hotel disponibil în Arad. Măi, ce-o fi asta? Poate s-o fi stricat booking-ul, e imposibil, totuși e ditamai orașul, nu un cătun de munte. N-am găsit pînă la urmă nici o explicație decît, poate, că fiind vineri, în primul week-end de după Paști, în toate hotelurile și pensiunile din Arad să se organizeze nunți, că așa e la români, dacă se dă dezlegare la nunți nu-i mai oprești. Așa că trebuia să ieșim din țară, n-aveam ce face, și să înoptăm în țara vecină și prietenă, Ungaria. Am trecut de Nădlac, un orășel dezolant, apoi am oprit ca să plătim taxe de drum la o vamă-fantomă unde toate structurile ce țineau de pază, controlul pașapoartelor etc. erau abandonate. Senzația de părăsire era atît de puternică și apăsătoare încît nici n-am mai apucat să mă bucur de trecerea fără opreliști dintr-o țară în alta, m-am gîndit doar la lagărul comunist în care am trăit și eu un pic, la gardurile din sîrmă ghimpată și la oamenii care au murit încercînd să traverseze granițele astea, la fuga spre Vest, spre libertate și iată că toată libertatea asta se deschide într-un mod cu totul neașteptat în fața noastră, nici nu mai trebuie să reducem viteza, mai facem un kilometru și sîntem deja într-o altă țară, o țară străină. Încep satele ungurești, cu case și grădini pline de flori, cu piste de biciclete, dar parcă nu mai e o diferență atît de mare ca în trecut, avem și noi sate arătoase. Vă spun sincer, am mai traversat Ungaria și în alte dăți, în anii ’90 simțeai cu adevărat că ai ajuns „în Occident”, însă acum, pentru prima dată, am avut senzația că Ungaria lui Orbán stă pe loc, la întoarcere am trecut și prin Budapesta unde nu mai fuseserăm de peste 30 de ani, am găsit un oraș mai aproape de Belgrad decît de Viena, cu un trafic imposibil și multe clădiri „în curs de restaurare”. În plus, dintre toate țările pe care le-am străbătut – România, Ungaria, Slovacia, Cehia, chiar și Germania –, Ungaria mi s-a părut cea mai scumpă.
Să revenim la roadtrip-ul nostru. Între timp, rezervaserăm o cameră la un mic hotel din Szeged, chiar în centrul orașului. Nu mai fuseserăm niciodată la Szeged, al patrulea oraș ca mărime din Ungaria, vreo 160.000 de locuitori, centru universitar cunoscut, a fost la un moment dat, temporar, chiar și capitala țării. Nu știam la ce să mă aștept, poate la ceva mai multă agitație, dar am găsit un oraș surprinzător de verde și liniștit, cu promenadă pe malul Tisei și oameni ieșiți la plimbare, cu alți oameni relaxați prin parcuri, cîini care alergau liberi pe pajiște și poate că aș fi zis că are un aer provincial dacă nu ar fi fost palatele din centru, unele în stil Art Nouveau, construcții solide și în același timp elegante, care aminteau de marele imperiu. Mi-a amintit de Oradea, dar și de Arad, oricum orașele astea sînt surori, pînă și clima caldă de cîmpie e aceeași și parcă și lumina serii care le învăluie. Hotelul (50 și ceva de euro pe noapte) a fost perfect pentru o noapte de tranzit, fetele de la recepție – simpatice și guralive într-o engleză aproximativă – ne-au recomandat o terasă unde să mîncăm, la doi pași, în curtea interioară a unei clădiri istorice. Cred că jumătate din „lumea bună” a orașului era la restaurantul ăla care, culmea, avea specific sîrbesc (pentru că granița cu Serbia e și ea foarte aproape), așa că nu mi-aș fi imaginat că voi mînca pleșcoviță la Szeged, alături de un vin unguresc. Acest amestec de culturi din Europa noastră îți dă o plăcută senzație de apartenență, așa a fost dintotdeauna, de fapt, nimic nu e nou, ne-am influențat și ne-am potențat unii pe alții, ne-am pus în valoare (dincolo de lupta permanentă pentru teritorii) și-am luat ce era mai bun unii de la alții. Cred că e un privilegiu să trăiești pe acest continent, ne-am născut în cea mai bună lume posibilă. Iar Unicum este cel mai bun digestiv care s-a inventat vreodată.
A doua zi am plecat mai departe spre Germania, după ce fata de la recepție ne-a urat „Have a good road!”, iar road-ul a fost într-adevăr destul de bun, dar foarte aglomerat, pe o ploaie grozavă, pe șosea erau multe mașini cu număr de Germania, în tranzit, așa că am ajuns la concluzia că sînt românii care se întorc la muncă după vacanța de Paști, ne-am luat covrigi pentru micul dejun de la o benzinărie unde singurii care vorbeau tare și cu „pula mea” erau desigur niște români care vor să-și facă simțită prezența peste tot, ca niște cîini care își marchează teritoriul. Am trecut în Slovacia, apoi în Cehia, aici autostrada lor străveche era din nou „în lucru”, iar o voce ne-a întrerupt playlist-ul ca să ne anunțe politicos, prin radio, dar într-o limbă imposibil de înțeles, că e un accident la kilometrul nu-știu-care, am dedus într-un tîrziu. Am văzut și accidentul, din fericire era pe sensul celălalt. Pe măsură ce ne apropiam de Germania, șoseaua devenea din ce în ce mai liberă, habar n-am de ce (și mai bună). Am ajuns în Germania printr-un tunel – asta e granița, treci printr-un munte și dincolo ești în Republica Federală unde nu există restricții de viteză, „hai să vedem cît poate mașina asta!”, „te rog nu depăși, totuși, 180!”. Am străbătut pădurile de pin cu vîrfuri sucite într-o parte de la vînt și habar n-am cînd ne-am pomenit deja pe centura Berlinului – Berliner Ring –, au apărut primele clădiri de birouri, am văzut și liniile înălțate ale trenului S-bahn, care alcătuiesc un soi de arteră vitală a orașului, am trecut pe lîngă fostul aeroport Tempelhof ale cărui piste năpădite de iarbă au fost transformate în loc de picnic și, pentru că era o zi însorită de week-end, o mulțime de berlinezi zăceau acolo, la soare. Și dintr-odată, am avut un sentiment de bucurie, ajunsesem pentru a șasea oară la Berlin în ultimii zece ani și aveam un profund sentiment de acasă.
