Cînd o aud pe-asta cu „copilul interior”, pe la psihologi, pe rețelele sociale și prin medii de corporatiști, mă apucă amocul. Așadar, dacă ceva nu merge bine în existența ta de adult, împovărată de griji, anxietate, rate la bancă, trebuie doar să „te conectezi cu copilul interior” și lucrurile vor reveni la normal. Dacă îți piere cheful de viață, e simplu, înseamnă că ți-ai pierdut „copilul interior”, trebuie să-l cauți și să-l regăsești. Dacă te apucă lehamitea, plictisul, „apelează la copilul interior” ca să reînveți să te joci și să te bucuri, dacă deadline-ul pentru un proiect se apropie și simți că o iei razna din cauza stresului, tot „copilul interior” te va ajuta să devii mai relaxat și mai creativ. Să fim serioși, eu am convingerea că unii oameni s-au născut bătrîni exact ca în filmul cu Benjamin Button! Îmi amintesc doar de-o colegă de clasă, o fată crescută de o mamă și o bunică – femei singure amîndouă –, palidă, cocoloșită, bolnăvicioasă, plină de ticuri și de idei fixe, o fată bună, excesiv de silitoare, dar care n-a știut niciodată ce-i aia copilărie. Nu era vina ei, așa era ea. Avea mereu o uniformă perfectă, spălată și apretată, nu-i plăcea să se murdărească, refuza să meargă la toaleta școlii unde într-adevăr era mizerie pe atunci, stătea pe margine atunci cînd ne jucam jocuri în pauze, ocolea bălțile atunci cînd ploua, era plină de spaime, pentru că anumiți oameni, inclusiv eu, se nasc cu frici. Sau de alți copii care au avut responsabilități de mici – aveau grijă de frați, schimbau scutece și încălzeau biberoane, copii abuzați, bătuți de părinții sau la care pur și simplu se urla în neștire. Copii stresați din diferite motive încă de la vîrsta grădiniței – că nu sînt suficient de buni, că nu se adaptează la fel de bine ca alții, că nu „corespund”. Copii plini de furie și de frustrări, mai ceva ca niște adulți. În toate aceste cazuri, despre ce „copil interior” mai vorbim? Eram la o clinică, la coada de la recepție unde aștepta și o mamă foarte tînără cu o fetiță în cărucior, un an și jumătate, cam pe acolo, desigur că a fost lăsată în față, dar copilul, la un moment dat, a început să plîngă tare, nu se mai putea înțelege nimeni cu nimeni acolo, iar mama a găsit soluția rapid: i-a dat telefonul, o animație simplă, dar plină de culori, niște bule colorate se spărgeau pe ecran, fetița s-a liniștit ca prin farmec. Însă povestea asta nu e legată de tehnologie sau acum a căpătat alte nuanțe, copilul interior e captiv în ecrane. Dar copii bătrîni au existat dintotdeauna, o reîntîlnesc uneori pe fosta mea colegă de clasă în supermarket-urile din cartier, nu s-a schimbat nimic, în afară de faptul că corpul/învelișul e altul, un corp de adult de aproape 50 de ani în care viețuiește aceeași ființă, cu aceleași gesturi, aceleași ticuri, aceleași spaime.
Am probleme serioase de percepție cînd mă întîlnesc cu vechi amici pe care îi știu din copilărie sau din adolescență. Îi văd că au chelii pronunțate și burți proeminente (băieții, cei mai frumoși dintre ei), văd ridurile fetelor, fețele șifonate, sînii lăsați, părul rărit de la vopsit și revopsit, văd amprenta timpului pe „învelișul” fiecăruia care se deteriorează, așa cum sînt convinsă că și ei văd aceleași lucruri la mine, totuși îmi dau seama că, de fapt, îi privesc tot ca pe niște copii și asta e o senzație foarte stranie. Ceva încă mai e acolo și nu doar în ochi, în privire, mereu ochii rămîn aceiași, căci vocea se schimbă, ruginește, capătă accente de babă sau de moș, o tărăgăneală, o emfază sau o lipsă de aplomb. La acești oameni nu mă pot raporta ca la niște adulți. Eram la Kaufland Colentina și l-am recunoscut din prima pe un alt fost coleg de școală cu care n-am avut absolut nici o prietenie. Era băiatul din ultima bancă, un pămpălău, mi se părea mie atunci, mereu cu niște ochi mari și mirați cînd nu înțelegea ce se scrie pe tablă, cu rezultate slabe, era să rămînă și repetent de două ori, mă rog, eu eram comandantă de detașament și șefa clasei, ulterior (că așa a fost peste tot), nu mă încurcam eu pe atunci cu astfel de copii care, așa cum ziceam, nu „corespund” (îmi pare rău că în școala românească există astfel de ierarhii tîmpite). Acum bucuria întîlnirii a fost una reală, ca și cum s-ar fi aprins o scînteie din alte timpuri, ca și cum nici n-ar fi trecut 40 de ani, pentru că amîndoi ne vedeam, de fapt, din perspectiva de atunci și nu conta că în prezent nu exista nici o legătură între noi – el era reprezentantul unei firme care vindea bere și venise la Kaufland cu o sarcină de serviciu, ca să constate dacă berea lui se află, în mod corespunzător, în frigidere, era căsătorit și avea un băiat de 20 de ani, eu nu aveam copii și eram scriitoare, nu-mi dau seama dacă ar fi înțeles pe deplin profesia mea, cred că nu mai deschisese nici o carte de cînd terminase școala și nici nu i-ar fi folosit la ceva în job-ul lui, eram din lumi total diferite, totuși faptul că copilărisem cumva împreună, respiraserăm amîndoi aerul din aceeași sală de clasă, figuraserăm în același catalog, eu la P, el la D, ne unea și alcătuia o relație fragilă și duioasă între noi doi, chiar dacă aceasta a durat doar vreo zece minute, ca o gură de aer proaspăt din trecut. De fapt, eram doi copii din aceeași clasă care s-au întîlnit la Kaufland, care nici nu exista pe vremea cînd noi copilăriserăm... ciudat.
Copilăria ne face nostalgici pe noi toți, indiferent dacă a fost fericită sau cu probleme, cînd ne amintim pe ea e ca și cum am apăsa pe o pedală de la mașină, accelerăm sau frînăm timpul, putem jongla cu el în fel și chip, accelerăm sau frînăm viețile noastre, le putem duce unde vrem noi. Pe asta mizează și grupurile online cu zeci de mii de urmăritori unde imaginile standard ale copilăriei în comunism se contopesc, toți acei urmăritori atunci cînd vor vedea pîine presărată cu zahăr sau griș cu lapte vor lăcrima și vor spune: „Atunci era (mai) bine!”. Era bine pe vremea lui Ceaușescu pentru că eram tineri, pentru că eram copii, iar timpul acela, al lui Ceaușescu sau nu, nu se va mai întoarce niciodată. „Copilul interior” e o formă de manipulare. Trecutul era luminos, viitorul e incert.
În ultimii zece ani, lucrez foarte mult cu copii, poate e un soi de compensație pentru faptul că eu nu am copii și nici nu mi i-am dorit. Se mai întîmplă, există oameni care chiar nu vor fie părinți, eu nu mi-am dorit niciodată asta, nu e nici o formă de egoism, e pur și simplu un „job” pentru care simt ca n-aș fi fost potrivită. Din afară, am observat că oamenii fără copii lucrează mult mai bine cu copiii decît cei care sînt părinți. Pentru că nu au acea autoritate pe care părintele la un moment dat e nevoit să și-o asume, pentru că nu interzic și nu judecă, pentru că nu încearcă să traseze destine, dar mai ales pentru că tratează copiii (altora) ca pe niște egali ai lor și îi iau foarte în serios. Pe de altă parte, trăiesc și o mică dramă, poate exact din cauza faptul că nu am copii – niciodată nu am simțit că mă maturizez îndeajuns. Mi-e greu să iau decizii și aștept să le ia alții în locul meu, îmi place să fiu în grija altora (mai ales prin vacanțe), fug de anumite responsabilități, cele care nu-mi plac. Și-mi place să mă joc jocuri video, dacă nu mi-aș fi impus o disciplină în sensul ăsta, cred că aș fi devenit dependentă. Cînd mi-am comandat ultimul model de PlayStation și mi l-a adus un curier cam de vîrsta mea, la poartă mi-a zîmbit larg – credea că e un cadou pentru vreun copil și că-i facem împreună o bucurie, iar eu am rînjit la rîndul meu și i-am zis: „E pentru mine!”. Între timp, pe PlayStation se pune praful, știu că e acolo și mă pot juca oricînd, dar n-o fac, mă chinui să rămîn un om matur. Și, din păcate, îi văd și pe alții asemeni mie cum se chinuie, îi recunosc dintr-o privire – profesori, scriitori, în general mulți artiști, dar și directori de instituții, oameni cu funcții, îmbrăcați la costum, care îți întind mîna cu politețe, respectă protocolul, ți se adresează cu dumneavoastră, semnezi cu ei contracte. Toți niște copii necrescuți. De-abia așteaptă să scape din cadrul formal, ca să o pună de-o șotie.
