De-abia așteptam, pe vremea școlii și a liceului, să vină vacanța de vară. Îmi plăcea la școală, dar... Nu plecam din București imediat. Verile, pe atunci, erau însă mai suportabile. Nu prea depășeau, din cîte-mi amintesc, 30 de grade. Puteai ieși în oraș. Era o atmosferă specifică, stătută, în lunile de vară. Dar te puteai totuși mișca, chiar dacă o făceai cu încetinitorul. Te simțeai ca într-un acvariu uriaș umplut nu cu apă, ci cu un aer fierbinte și apăsător, prin care-ți croiai drum cu greutate. Era o senzație de stagnare, dar nu întotdeauna neplăcută. Mai aveai timp, la propriu, să stai pe gînduri și să nu vrei mai nimic.
Cînd te mai dezmeticeai din amorțeala asta, îți puneai o rochie de vară (căci se purtau mai mult decît acum, aș zice), eventual penibil de înflorată, o pălărie de pai și sandale și o porneai prin oraș. Pantofii sport, care au cam devenit, acum, un soi de uniformă unisex, nu prea se purtau pe atunci (decît la sportul propriu-zis). Exista un soi de dress code nescris, mai formal. Mai mult de atît, cu pantofii trebuia să se asorteze și geanta pe care o purtai (mă rog, mai curînd după o anumită vîrstă, dar eu, una, nu am ținut cont niciodată de regula asta pe care am considerat-o stupidă și am purtat mereu cîte o geantă de umăr răpciugoasă, căci nici rucsacuri nu prea existau). Pălăria o luai, de obicei, de prin casă. Mama avea o mulțime, așa că se găsea una care să mi se potrivească și mie, oricît de caraghioasă ar fi fost. Iar ca să-ți cumperi sandale, mai ales din cele comode, fără toc, nepenibile și avînd un număr mare, era o întreagă problemă. Trebuia să umbli, să probezi, să faci frumos în fața vînzătoarelor, să revii, să reiei toată daravela, să dai bacșiș, eventual, și apoi să le încalți.
Odată avîntat prin oraș, puteai să bei un sifon sau un sirop. Asta în vremurile mai vechi, pînă pe la început de ani 1980. Erau niște tarabe pe ici, pe colo, unde puteai bea ori sifon simplu cu vreo 15 bani, dacă îmi amintesc bine, ori sirop cu sifon pentru vreo 25. Făcusem o pasiune pentru siropul, cred, de căpșuni sau zmeură. Cînd mergeam la film, de-abia așteptam să ies ca să mi-l cumpăr și speram să nu se-nchidă tarabele. Căci plana un fel de frică a închiderii premature a tot și a toate, pe vremea aceea. Cred că respectivele tarabe se-nchideau pe la 5 sau 6 după-masa. Nici cofetăriile nu erau deschise mult după ora aceea, pînă pe la 7-8 seara, cred. Dacă te duceai la film, la cinema și evident că nu la mall, căci nu exista așa ceva, nu puteai bea decît ce îți aduceai de acasă. Foarte rar cinematografele, mi se pare că unele dintre cele de pe Kogălniceanu, aveau cîte un bufet de unde îți puteai cumpăra un Cico sau o „eugenie“.
Altfel, veneai cu sticluța în geantă, cu apă, sirop ori citronadă făcute acasă. Căci nu, nu prea erau sucuri. Existase Pepsi, la un moment dat, dar apoi dispăruse și devenise un mit: îl urmăream peste tot precum pe balena albă a lui Melville. Apoi Cico, Quick Cola și Brifcor. Dar nici cu sticlele nu era ușor: nu existau sticle de plastic, iar cele de sticlă erau returnabile. Ca să iei apă minerală, bere sau lapte trebuia să vii cu sticlele la schimb. Mai rămînea soluția termosului, care se și practica, de altfel. Dar pe vremea aceea nu existau prea multe opțiuni: termosurile erau cam standard, rar găseai unul mai mic, pe care să-l îndeși confortabil în geantă. La un moment dat au apărut sticlele de plastic de Hellas, suc de lămîie, și mai puteai să le folosești pe acelea, dacă reușeai să le găsești un sistem de închidere.
Era o lume cu puține obiecte și opțiuni. Nicidecum atît de colorată și de răsfățată precum cea de azi. În care mai toate erau ori albe, ori negre și, mai rar, gri. În care trebuia să știi să rabzi și să aștepți. Trebuia să te descurci și să fii inventiv. Să nu ai un simț estetic de toate zilele prea dezvoltat. În care mereu ți se puneau limite de care n-aveai cum să nu ții cont.
Și totuși, nu erau atît de rele verile de altădată, în precaritatea lor. Voi mai scrie despre ele.
