Am mai povestit cum am mai prins un vot și înainte de căderea comunismului, pe la sfîrșit de ani 1980. Împlinisem 18 ani și trebuia să merg la vot. Fusesem însă prevenită că, pe vremea aceea, votul era formal. O mascaradă. Nu conta pe cine votai, oricum ieșea cine trebuia. Tocmai de aceea puteai ori să-i tai pe toți, cum făcea bunicul meu, ori să nu pui ștampila pe nimeni, cum cred că am făcut eu. A fost singura dată cînd votul meu nu a contat. După 1989, am votat la toate alegerile și cred că votul meu a contat. Știu ce vor spune unii și alții, speculații se pot face nenumărate. Dar dreptul la vot e, mai ales pentru noi, cei născuți înainte de 1989, unul greu cîștigat, care pentru mine, una, cel puțin, contează enorm. Pe vremea lui Ceaușescu, nimic din ce făceam eu, ca cetățean, nu avea vreo însemnătate: eram mic, insignifiant și lipsit de drepturi. A, un singur lucru ar fi contat cu adevărat: să mă revolt, să protestez. Atunci aș fi fost imediat băgată la pușcărie și supusă unor interogatorii cum numai poliția politică știa să facă pe atunci.
Dar, dincolo de această situație extremă pe care foarte puțini și-au asumat-o, în mod eroic, cu consecințe grave, drepturile tale cetățenești erau în general fomale. Da, dacă erai nemulțumit de servicii la o alimentara, de pildă, scriai, așa cum făcea mereu mama, în Condica de sugestii și reclamații. Dar asta nu-ți garanta rezolvarea problemei. Da, te defulai. Uneori venea chiar șeful de magazin și-i spuneai ce te doare. Acesta te asculta și spunea că va rezolva, în cazul cel mai fericit. Dar n-aveai nici o garanție că se și întîmpla în realitate. Altfel, sigur, puteai vorbi liber, cît voiai, dacă-ți asumai urmările: căci și bancuri dacă spuneai, chiar și la școală, nu știai cine și mai ales cum te ascultă și cui spune mai departe. Cui te toarnă. Turnători erau se pare chiar și printre elevii de liceu, darămite printre colegii de întreprindere. Căci dreptul de a-ți turna aproapele era unul chiar cetățenesc în societatea socialistă multilateral dezvoltată. Era încurajat, aș zice.
Altfel, atitudini reale cetățenești nu prea vedeai. Deși se făcea o acerbă propagandă împotriva nepăsării celor din Occident, inclusiv la televizor, la noi, cînd cineva pățea ceva pe stradă nimeni nu prea sărea. Oamenii interveneau greu, căci erau cumva obișnuiți ca fiecare să fie pentru el și pentru familia lui. Da, în mod paradoxal, date fiind diverse sloganuri comunitare, să zicem: dar diferența de la cuvînt la faptă, pe vremea aceea, era ca de la cer la pămînt. Cam singurul drept cetățenesc pe atunci era să chemi miliția (poliția de atunci). Dacă cineva te agresa sau te escroca, miliția intervenea, te ajuta. Pe de altă parte, era și ea vîndută regimului și ideologizată: de Paști, de pildă, tot reprezentanții ei erau cei care legitimau lumea pe stradă, în noaptea de Înviere. Iar în conflicte domestice, milițianul nu intervenea decît dacă era vorba de cazuri foarte grave, cu traumatisme care puneau viața în pericol. Altfel, agresorul se alegea doar cu un sfat, binevoitor și optimist, despre cum să-și trateze mai înțelept consoarta data viitoare. Drepturile cetățenești erau mai curînd, într-un fel, asigurate în underground. Acolo exista, dacă erai sigur că ai de-a face cu oameni de încredere care nu te vor turna, libertatea vorbirii și a adunărilor. Acolo și protestai, și îți exprimai un vot imaginar (mai curînd unul negativ, de principiu, căci unul pe bune nu aveai pentru cine). Tot acolo, lumea se întrajutora.
În condițiile astea, să ai drept de vot de-adevăratelea nu e puțin lucru. Și mai ales așa cum se întîmplă acum: să ai ocazia, din punctul meu de vedere, a unei opțiuni morale. Să poți alege, după mult timp, nu doar răul cel mai mic. Ci chiar în afara sistemului corupt, hoț și nepăsător la nevoile reale ale oamenilor, care nu vrea decît să-și păstreze privilegiile. Și dincolo de aiurelile suveraniste, care întorc cuvintele și valorile democrației precum ciorapii, aburindu-te agresiv cu sensuri răsturnate absurd și periculoase.
