Vrăjitorii-sociologi și minunatele lor realități paralele

În 2020, aproape nici un sondaj de opinie nu a reușit să prevadă intrarea AUR în Parlament. Cele cîteva care au făcut-o totuși erau comandate de clienți politici și ținute la sertar din motive de strategie.

Zilele astea vedem o avalanșă de cercetări sociologice care se contrazic pînă dincolo de limita ridicolului. Exista deja o tradiție – și la noi, și aiurea – ca sondajele să fie un pic „îmbunătățite” în favoarea clientului fără ca rezultatul să fie ajustat din topor. Treaba asta era acceptată tacit de toată lumea și se putea face o medie a sondajelor publice pentru a înțelege încotro merg lucrurile și care sînt sentimentele populației. Ceva pare să se fi schimbat între timp pentru că vedem cercetări făcute la cîteva zile distanță, cu metodologii similare, care se contrazic flagrant, cu diferențe care ajung uneori la peste zece puncte procentuale.

Putem, de dragul discuției, să acceptăm că unele case de sondare sînt mai competente ca altele. Situația din 2020 ar putea fi pusă probabil pe seama unor interpretări nefericite ale cifrelor, întrebări greșite sau cine știe ce alte misterioase motive care țin de metodologie și pe care doar tagma vrăjitorilor-sociologi le poate înțelege. De altfel, s-au mai văzut cazuri în care sondajele au reușit să intuiască tendințe, dar nu au putut să ofere o imagine a rezultatului final. Exemple în acest sens sînt alegerile americane din 2016 sau referendumul pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Uneori oamenii simt că lucrurile în care cred intim contrazic opiniile dominante din societate și preferă să își țină opiniile doar pentru ei, chiar dacă sînt asigurați de operatorii caselor de sondare că identitatea lor nu va fi dezvăluită. Asta e o probabilă explicație pentru orbirea temporară de acum patru ani. Alteori, pur și simplu, nu au chef să ofere răspunsurile corecte. Însă pentru toate astea există metode de ponderare care pot aduce rezultatul mai aproape de realitate.

Cred însă că în primăvara asta sîntem departe de astfel de subtilități. Sondajele de opinie arată mai mult a afiș electoral decît a întreprindere științifică riguroasă. Fiind o țară liberă, fiecare companie din zona asta de activitate are dreptul suveran să își riște reputația cît de mult dorește, devenind un fel de extensie a departamentelor de strategie și comunicare ale partidelor. Victima aici nu e reputația acestor companii, deși ar trebui să fie, ci capacitatea electoratului de a lua decizii informate. Votul util devine aproape imposibil și asta contribuie la un fenomen la care m-am mai referit în trecut: falsificarea discursului public, ceea ce duce mai departe la decredibilizarea politicii și a politicienilor. Or, deși consensul general e că nu ne place politica, fără un sistem democratic credibil s-ar putea să ajungem în situația în care să ni se facă dor de neplăcuții de azi.

Nu știu să existe o discuție serioasă între sociologi cu privire la respectarea unor reguli sau privind vreun soi de verificare independentă a metodologiei și bazelor de date folosite pentru sondajele pe care le vedem publicate. Nu înseamnă că ea nu există, îmi mărturisesc doar ignoranța. Dar dacă există totuși, atunci nu pare să fi ajuns la vreo concluzie.

O a doua problemă ține de publicarea nefiltrată a rezultatelor în presă. Aproape toate instituțiile de media au editori suficient de buni cît să înțeleagă că multe dintre aceste sondaje sînt mai mult propagandă și mai puțin cercetare. Nu cred că ignorarea sondajelor cu culoare politică e soluția, ci contextualizarea lor. Faptul că în prezent există o obligație de a furniza informații privind metodologia nu e suficient. Ar ajuta probabil și o listă a clienților politici din trecut ai casei de sondare și, poate, o scurtă trecere în revistă a rezultatelor din cercetări comparate cu cele de la urne. În felul acesta, discursul public ar fi mai puțin intoxicat, oamenii mai informați, iar piața institutelor de sondare un pic mai onestă.

Dacă combinăm sondajele părtinitoare cu acoperirea și mai părtinitoare a campaniei electorale pe care o vedem la televiziunile de știri obținem o poză a României care pare desprinsă din picturi suprarealiste. Avem un soi de competiție a unor realități concurente și o cacofonie din care e foarte greu de înțeles ceva. Practic, asistăm la un fel de fraudă electorală foarte sofisticată în care toată lumea lucrează la marginea legii, dar unii au mai multe resurse decît alții.

În discursurile partidelor ni se spune pe toate tonurile să privim cu încredere înainte. Nu știu exact cum poți avea încredere în cineva care e atît de nesigur azi încît simte nevoia să creeze realități paralele. E cert însă că acesta e singurul fel în care știu să ducă acest război din care, la final, pierde toată lumea.