În ultimul an, trumpismul internațional (iar, alături de el, desigur, și cel autohton) a trecut prin trei faze. Prima, pre-electorală și imediat post-electorală (carevasăzică pe parcursul etapei de președinte ales și nu încă de președinte deplin a „artistului” deal-urilor), a fost caracterizată de triumfalism agresiv și deșănțat, demn de ceremonialele războinice, practicate odinioară de triburile migratoare. Dacă vă amintiți, din respectivele gesticulații amenințătoare nu au lipsit extazul mistic și aluzia mesianică, precum cele prilejuite de trecerea glonțului pe la urechea marelui lider oranj. Al doilea interval, ulterior inaugurării fastuoase din Congres, s-a evidențiat prin aroganță sfidătoare și dispreț cinic. În mod evident (pentru cei care au avut ochi să vadă chiar din primul lui mandat), incompetentul președinte Trump a început să gafeze monumental din prima zi în Biroul Oval. Nedumeririlor firești și criticilor celor cu capul pe umeri, trumpiștii le răspundeau cu aer superior: „Nu înțelegeți. Sînteți inculți și obtuzi. Nu pricepeți arta formidabilă a negocierii, subtila filozofie a tratativelor. Donald are o strategie atît de adîncă, încît mințile superficiale, ca ale voastre, minți mărunte de detractori simpliști, nu o pot descifra. El va decupla China de Rusia, va întări Europa și va pacifica Orientul Mijlociu și Ucraina. Va aduce pacea de o mie de ani”.
Unii dintre acești înfierbîntați teoreticieni ne ofereau și… bibliografie. Îmi amintesc de cineva care posta, pe diverse rețele sociale, coperți de tratate politologice, legate de prezumtive ordini mondiale inovatoare, invitîndu-ne, obraznic, să le citim înainte de a-l ironiza pe Trump. Deși aiuritor, tot ceea ce se întîmpla atunci s-a închegat ultimativ într-o perioadă veselă în felul ei. Comicul de situație era indeniabil. Vizionam un film cu Louis de Funès, nicidecum un exercițiu de international affairs. În fine, faza a treia e cea pe care o parcurgem, într-un ritm halucinant, în prezent. America a luat-o complet razna între timp, delirul decizional al neverosimilului președinte actual amenințînd să distrugă însuși statutul de superputere al Statelor Unite, statut consolidat prin politici economice și diplomatice de anvergură de-a lungul vremii. În fața brutalei evidențe, agresivitatea trumpiștilor a mai scăzut, nu însă și fanatica lor credință că genialitatea conducătorului iubit va ieși cumva, cîndva, ca untdelemnul la suprafața apei. Psihologic, clipa de față este cea mai interesantă. Armata de hipnotizați (similară – să nu ne temem de comparații – adunărilor georgiste mioritice) așteaptă acum epifania, neîndoindu-se vreo secundă că ea se va produce. Tremură în tăcere, anticipîndu-și explozia de bucurie cînd „adevărul” va ieși la lumină.
De ce mă fascinează această a treia „stare” a trumpismului? Pentru că ea întărește ipoteza de lucru a „nebuniei sociale”, asupra căreia am meditat imediat după alegerile noastre din noiembrie. Pentru astfel de transe de grup, credința în iluzoriu e mai puternică decît uraganele floridiene. În geniala carte a lui Jaroslav Hašek, Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial, găsim o istorioară elocventă. Un țăran bogat ajunge la închisoare. Stă în celulă cu deținuți de drept comun. Omul, prevăzător, și-a adus cu el, de acasă, merinde pentru o lună întreagă, bunătăți care mai de care. Tovarășilor de captivitate le lasă gura apă, dar realizează curînd că naivul gospodar nu cunoaște regula fundamentată a vieții la mititica, aceea de a-și împărți bunurile cu companionii de suferință. El papă liniștit, de unul singur, din coșul personal, iar după aceea se pune pe sforăit. Nemairăbdîndu-i insensibilitatea, ceilalți îi fură proviziile în vreme ce doarme și se îndoapă, după spusele lor, spectaculos. La sfîrșit, coșul este complet gol. Ipochimenul se trezește și, descoperind grozăvia, începe – spre surpriza tuturor – să plîngă cu sughițuri. Șocați, tovarășii păstrează un timp liniștea. Apoi, unul mai hîtru îi spune gospodarului să închidă ochii, să numere pînă la zece și – cine știe? – poate că mîncarea va apărea la loc în coș. Bucuros, omul execută ritualul cu maximă seriozitate. Deschide în final ochii și verifică impacientat recipientul cu provizii. Oroare. Haleala nu revenise. Plînge din nou cu spasme. Uimiți, deținuții îi recomandă să mai încerce o dată. Tipul repetă, cu mare credință și speranță, recitalul, neezitînd nici un minut. Urmează neîndoios aceeași dezamăgire și același plînset sfîșîietor. Amuzați, prizonierii îl invită să nu-și piardă nădejdea și să reitereze, din nou și din nou, ceea ce a început atît de entuziast. Personajul îi crede mereu și reia ciclul la infinit, plin de optimism de fiecare dată... Mutatis mutandis, trumpiștii se află acum, în așteptarea victoriei, pe la al șaptelea tur de ochi închiși și numărătoare pînă la zece rar și răspicat. Felul în care ei îi spun comandantului suprem „Vrem o minune!” este absolut înduioșător.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
