Zgîrie-hîrtie

Compusul zgîrie-hîrtie ar merita să fie cuprins în dicționare, măcar în cele istorice, alături de zgîrie-brînză și zgîrie-nori.

Tiparul de compunere alcătuit dintr-un verb și complementul său nu este foarte productiv în română, dar s-a păstrat în cîteva cuvinte cu sens ironic și peiorativ, din registrul  popular: papă-lapte, tîrîie-brîu, zgîrie-brînză, soarbe-zeamă, pierde-vară, încurcă-lume etc. Multe asemenea compuse s-au fixat în porecle, situație bogat ilustrată de Ioan Milică într-un articol („Fosile vii”) din Cronica veche, nr. 1 și 2 din 2018: Frigeborș, Frige-Cîine, Roade-Deal etc. În structura compusului, verbul apare de obicei pe primul loc, dar există și excepții, în care s-a impus ordinea inversă: gură-cască. Tiparul, frecvent în alte limbi romanice, a fost folosit și în adaptarea unor compuse străine, dintre care cel mai cunoscut este probabil zgîrie-nori (corespondent pentru gratte-ciel sau grattacielo, traducînd pe sky-scraper și Wolkenkrazer). În primul volum al tratatului Formarea cuvintelor în limba română (1970), respectivul tip de compuse, descris de Fulvia Ciobanu, este ilustrat și de alte forme, mai rare: linge-talere, înghite-cîlți etc. Nici în tratat, nici în dicționare nu apare un compus care a circulat la un moment dat destul de mult, mai ales în limbajul politic și jurnalistic, și care încă supraviețuiește: zgîrie-hîrtie. Ioan Milică îl descrie în mai multe lucrări (cea mai recentă: Fabrica de fraze, 2023), ca termen care a fost folosit de Eminescu în publicistica sa și era relativ frecvent în vremea respectivă, avînd probabil un model în franceză (gratte-papier).

Într-adevăr, gratte-papier este cuprins în dicționarele limbii franceze, de exemplu în Trésor de la langue française informatisé, cu două sensuri: conțopist, birocrat – și scriitor prost. Ambele sensuri se regăsesc în folosirile lui zgîrie-hîrtie (scris mai ales sgârie-hârtie) la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Originea franceză e confirmată de apariția cuvîntului în traduceri publicate în paginile ziarelor – „cel mai mic zgîrie-hîrtie e o putere” (Românul, 1888). Cuvîntul îi caracteriza peiorativ pe gazetarii din tabăra adversă –  „stilul unui zgîrie-hîrtie de la Voința Națională” (Timpul, 1896) – și pe autorii de literatură neagreați – „o mînă de zgîrie-hîrtie, niște pigmei literari” (Românul, 1885). În alte contexte, cuvîntul se referea, ca în franceză, la funcționari: „Şi-o înşală un marţafoi, domnule, un zgârie hârtie pe la trebunal” (D. Teleor, în Familia, 1896); „sute de zgîrie-hîrtie, nefolositori lor înșile, nefolositori țărei, și cari sunt siliți să mărească numărul aspiranților la funcțiuni” (Românul 1883). Compusele de acest tip au o formă unică pentru masculin și feminin, dar sînt folosite mai des ca masculine. În presa vremii găsim și femininul: „acea zgîrie hîrtie care semnează Carmen Sylva” (Lupta, 1892).

Unele folosiri ale cuvîntului sînt atipice. În discursurile lui Take Ionescu, compusul apare ca feminin, cu sensul colectiv „birocrație, funcționărime”: „De ce atîta zgîrie-hîrtie?” (Timpul, supliment, 1893). Asemănarea de teme între discursul politic de acum mai bine de un secol și cel actual – de exemplu, în promisiunile de debirocratizare – e frapantă, chiar cînd limbajul e ușor diferit: „Vrem să reformăm administrațiunea ce este ca 50 de ani înapoi; vrem să facem mai multă descentralizare; vrem să împuținăm acea zgîrie-hîrtie care încurcă trebile țărei” (Timpul, 1892). 

Cuvîntul nu a dispărut cu totul; poate și pentru că apare în citate, des reluate, din publicistica lui Eminescu. Îl regăsim în comentarii recente de pe blog-uri și din diverse publicații: „vreun zgîrie hîrtie pe ceva fițuici de pe Internet” (zoso.ro, 2021), „zgîrie hîrtie ăia de la Bruxelles” (g4media.ro, 2020) etc.

Compusul zgîrie-hîrtie ar merita să fie cuprins în dicționare, măcar în cele istorice, alături de zgîrie-brînză și zgîrie-nori. Cu atît mai mult cu cît sensul lui începe să devină netransparent, pe măsură ce scrisul de mînă – pe hîrtie – nu mai este singura și nici măcar cea mai familiară experiență pentru noile generații.

 

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Share


Fantezii

Fantezii