Am fost invitată la Botoșani, la Zilele Eminescu, un eveniment organizat de Memorialul Ipotești, ca să susțin niște ateliere de storytelling cu copiii de acolo. În ultimele luni am fost de trei ori la Botoșani, un oraș despre care nu știam nimic înainte, dar de obicei așa mi se întîmplă: în momentul în care îmi place un loc și simt un vibe bun, locul parcă mă cheamă înapoi și mă tot întorc, deja am învățat orașul, nici nu era foarte greu, pietonala, casele de patrimoniu, buticurile non-stop, acum chiar aș putea să vă zic și unde puteți mînca cea mai bună shaorma din Botoșani. Botașani e un oraș subevaluat, cu un potențial cultural dincolo de brand-ul național – Eminescu – și ar merita mult mai mult, din punct de vedere administrativ, dar asta e o altă poveste. Ministrul Culturii, care a fost și el prezent la eveniment, atunci cînd a fost întrebat de reporteri: „Ce v-a adus pe meleagurile lui Eminescu?”, a răspuns: „Mihai Eminescu, creatorul, criticul, marele vrăjitor al cuvîntului românesc...”. Ei bine, pe mine nu m-a adus Mihai Eminescu, cu a cărui poezie nu am o relație specială, recunosc, mai degrabă cu spațiul Memorialului care într-adevăr e magie pură (nu mă mir că Eminescu a scris cum a scris). M-au adus oamenii de acolo, cei din conducerea Memorialului care au o deschidere foarte onestă față de cultura română de acum. Mă așteptam la un eveniment aniversar, festiv și festivist, dar n-a fost așa, totul a fost decent, s-au perindat pe la Botoșani diferite oficialități în costume, a fost și o gală, la Teatrul „Mihai Eminescu”, din nou foarte decentă, mese rotunde, apoi un pic de socializare, un întreg balet (politic și) cultural. Apoi invitații au părăsit Botoșaniul, micul oraș de la capătul țării care e băgat în seamă în general doar de Eminescu birthday party, pe căi aeriene, rutiere sau navale (posibil să nu existe), mai puțin noi pentru că ni s-a stricat mașina. Asta nu e o noutate, mereu se întîmplă ceva cu mașina, mai ales de Zilele Eminescu, s-a întîmplat și anul trecut, la Oradea. Așa că nici măcar nu ne-am mai stresat, prietenii din Botoșani ne-au ajutat să găsim un service și am așteptat plini de speranță să se repare ca să ne întoarcem pe „meleagurile lui Bucur” (aproximativ cinci ore de condus, deci nu mare lucru, autostrada aia care se putea face din anii ’90, dar nu s-a făcut, pentru că nu s-a vrut, scurtează semnificativ distanța dintre sud și nord).
Era o zi însorită, cu un ger-cristal, eu n-am mai prins așa ceva din copilărie, un minus cinșpe, afară era imposibil să te deplasezi fără să te faci statuie, ne-am refugiat într-o cafenea din centru, trendy, cu o muzică electronică ce îți bubuia în cap, așteptînd să ne sune cei de la service și să ne spună că mașina era gata. În cele patru-cinci ore petrecute la cafenea, epuizînd toate băuturile calde din meniu, s-a perindat pe-acolo o jumătate din populația orașului – mulți elevi de liceu care chiuleau de la ore, trei fete, trei prietene, care au stat două ore cu cîte o cola în față și erau îmbrăcate sexy ca pentru o paradă de modă, deși afară erau minus cinșpe, v-am zis, și-au arătat poze pe Instagram și rîdeau, își legănau șoldurile cînd mergeau la toaletă, poate că le observă cineva, la masa de alături erau doi băieți, tot de liceu, foarte serioși, timizi și plini de coșuri, nici nu îndrăzneau să-și ridice privirea spre fetele alea, se prefăceau că discută nu știu ce proiect la informatică, au intrat două cupluri de doamne în vîrstă care au trăncănit de parcă nu se văzuseră de-o viață, au venit niște oameni „necăjiți, de pe sate” care aveau un proces, se pare, și nu-și permiteau să-și comande nimic, au stat pur și simplu la masă pînă cînd a ajuns avocatul cu dosarul lor, el le-a luat trei cafele, soția legăna un copil în brațe care pînă atunci nu se oprise din plîns, avocatul – foarte tînăr și nesigur – le-a înșirat toate citațiile pe masă, apoi în cafenea au intrat niște șmecheri care au făcut gălăgie, au cerut de mîncat și de băut și s-au dus la masa unor gagici mai „mature”, una dintre ele cu buze siliconate, erau și ele de ceva vreme în așteptare, cum așteptam noi să fie gata mașina, unul dintre șmecheri, cu ochelari de soare, a vorbit ceva cu bruneta cu bot de rață și i-a dat una peste căpățînă, cu un gest aproape patern, aia nu s-a supărat și a rîs, oare ce nu făcuse bine? A apărut și o mămăiță cu batic de pe la bucătărie, s-a conversat pe un ton familiar cu cele două, apoi a ieșit undeva afară în ger și le-a adus cîte o porție de sarmale cu o mămăligă aburindă. Într-o jumătate de oră, toți clienții de-ai casei mîncau sarmale, iar eu mă simțeam ca într-o sală de așteptare. Aici oamenii se știau între ei – avocați, adolescenți, șmecheri și curve –, e dezavantajul orașului mic unde te recunoaște oricine, și atunci m-am gîndit pentru prima oară că domnul ministru venise pe aceste meleaguri „pentru Eminescu”, că toți vin și pleacă, inclusiv eu, bifează evenimentul, dorm într-o cameră de hotel, socializează la o cină festivă, dar nu vor cunoaște nimic, dar absolut nimic din viața orașului care nu are nici o legătură cu „cultura națională”, orașul ăsta nu se va ridica în nici un fel pentru că au venit trei costume de la București, oamenii din cafenea nu vor fi mai deștepți sau mai educați pentru că am venit noi aici.
Și pentru că mașina n-a putut fi reparată în aceeași zi, am mai luat o cameră la hotel „Rapsodia”, unde habar n-aveam că era o gașcă unită și adunată de prin toate colțurile țării ca să-l omagieze tot pe bietul Eminescu. Ne-am trezit dimineață în niște urlete de protestatari, din fața primăriei: „Ieși afară, javră ordinară!”, mai tîrziu am aflat că și premierul Bolojan trecuse pe acolo pentru consultări cu primarul și că grupul cazat la „Rapsodia” fusese pe fază. După ce am predat camera, pe la 12, încă nu aveam nici o o veste de la service, așa că am rămas în holul hotelului, afară tot -15, aici măcar era mai cald. Dar vînzoleală mare, mai mulți muzicanți folcloriști, îmbrăcați în straie populare, ca să nu jignească memoria meleagurilor eminesciene, își verificau instrumentele, pînă cînd au pus-o de o cîntare în toată regula în holul hotelului. Au început cu două fluierașe, li s-a adăugat o trompetă, o tobă... deja eram cu nervii franjuri după povestea cu mașina care nu pornea. Și bum-bum-bum cu tobele – oare cum îi strîng pe oamenii ăștia totuși? – pînă cînd apar și adevărații participanți la sărbătoare, niște cetățeni aduși aici cu autobuzele, în excursie suveranistă cu clasa. Mulți pensionari jerpeliți, alții mai tineri îmbrăcați în treninguri, niște domnișoare mai sexy de genul celor din cafenea care probabil chiuleau de la liceu – toți purtau în piept niște cocarde tricolore cu chipul lui Eminescu, cel serafic, din tinerețe, și deasupra chipul lui Șoșoacă, de două ori mai mare și mai vizibil. La un moment dat, au sosit și liderii: Dan Diaconescu care filma cu echipa lui și transmitea în direct și doamna Șoșoacă care îi întreba pe niște copii dintr-un ansamblu de dansuri populare: „Ați văzut ce ați învățat aici? Astfel de informații nu o să aflați voi la școală!”. Timpul trece, vine și masa de prînz – imaginați-vă că există oameni care însoțesc această caravană ridicolă doar pentru niște mese și excursii gratuite –, se aud niște urlete de la etajul restaurantului, un participant vrea să ia cuvîntul: „Capul lui Moțoc vrem!”, se aud și ceva rîsete, puțini cunoscători de literatură pe-aici. Participantul insistă: „Capul lui Bolo vrem!”. Aplauze, unii au priceput. După care omul se repede să spună Tatăl Nostru pentru a binecuvînta bucatele, îl greșește de două ori, dar îi face și cîteva adăugiri „inspirate” și din capul lui, aplauze și urale. Toți acești oameni au fost în mod regulamentar la Ipotești să „cinstească” poetul național. Nu-i poți opri să se folosească de brand.
Și atunci cînd devenise mai interesant, ne sună de la service că au reparat mașina. Ajungem la București, în mica noastră bulă de normalitate, cu un motan și două pisici pasagere, cu veșnica speranță că mereu ne va fi măcar un pic mai bine și că, totuși, sîntem pe drumul cel bun. Dar și cu permanenta obsesie: totul se poate nărui peste noapte, de ce n-am plecat la timp?
