Cel mai bine (și am mai scris despre asta) îmi amintesc prima mea zi la „Zoia“ (Școala Centrală). Fiindcă la clasa de Mate-Fizică nu prea mă mai simțeam în largul meu, am hotărît să mă transfer la Filologie-Istorie. Ceea ce, în vremurile de atunci (anii 1980), nu era deloc ușor. Țara ne cam voia ingineri pe toți cei care ne doream să facem o facultate. Cine nu putea contribui la producție și productivitate era tolerat, dar nu neapărat apreciat. Cei care se hotărau să studieze filologia nu erau chiar în trend ori în mainstream. Ci niște ciudați cărora nu prea le păsa de viitorul lor. Cam așa ceva i-a spus mamei directoarea liceului la care eram cînd aceasta s-a dus la ea să-i ceară transferul meu. Nu conta că eu am descoperit că nu mai aveam nimic de-a face nici cu matematica, nici cu fizica. Că fiecare dintre ele continua să mă uimească tot mai mult pe zi ce trecea. Și că nu prea îmi mai găseam locul în clasa mea.
Pînă la urmă, transferul a fost aprobat, așa cum se făceau, din păcate, multe pe vremea aceea, cu pile. După ce am dat diferența la latină, de astă dată pe foarte bune, am ajuns, în mijlocul clasei a zecea, la „Zoia“. În prima zi de „Zoia“ m-am prezentat la noul liceu așa cum obișnuiam la vechiul: într-un soi de ținută semireglementară și cu veleități de rockeriță. Aveam bluza bleu de uniformă și sarafanul ușor scurtat și strîmtat. Peste uniformă purtam o vestă albastră de scai și la gît o eșarfă roșie cu buline. Părul nu-l aveam prea lung și eram mîndra posesoare a unei bentițe și a unui ghiozdan vișiniu (așa se nimerise). Am fost primită în biroul directoarei, care părea formidabilă și matusalemică. A vorbit cît se poate de politicos cu mama (cred că era și ea prezentă), chiar și cu mine. Totuși, la sfîrșit, nu s-a lăsat: mi-a strecurat ceva legat de ținută.
Cu aceeași ținută semireglementară am intrat în clasa a X-a B (pînă atunci fusesem mereu la A). Liceul în sine, coridoarele lui erau din alt film decît cel din care veneam: somptuos, sobru, chiar solemn. Ușor înfricoșător. În același timp, nu-mi displăcea cu totul: mă intriga, îl simțeam ca pe o provocare. Cînd am deschis ușa clasei, senzația a fost copleșitoare: m-a întîmpinat o mare de fete. De fapt, m-a înghițit. Odată deschisă ușa, am simțit că nu mai am scăpare. Că optasem pentru un anume tip de viitor, cum mai apăsat spusese directoarea fostului liceu, și că nu mai era cale de întoarcere. În momentul acela am realizat, cu destulă luciditate, că opțiunea mea venea la pachet cu acest tip de companie: una exclusiv feminină.
Pe scurt, dacă voiam să studiez umanioarele, trebuia să înot într-un ocean feminin. Erau, acolo, un freamăt și un foșnet mai stridente decît îmi imaginasem. Mi-am dat seama, încă din primele clipe, că legile conviețuirii și supraviețuirii în noua mea clasă vor fi altele decît în precedenta. Că „ușurătatea ființei” din lumea jumătate feminină, jumătate masculină pe care tocmai o părăsisem va fi înlocuită cu greutatea cioporului de feminități. Că va fi nevoie să trec printr-o inițiere nu doar academică.
Din fericire, în timp ce toate aceste gînduri îmi circulau, claie peste grămadă, prin minte, nu chiar atît de clar formulate, realitatea s-a dovedit mai simplă și a bătut drobul de sare. O parte, cel puțin, din marea de fete a tălăzuit către mine. Au vrut să mă cunoască și să-mi vorbească. Păreau chiar prietenoase. Le-am plăcut, instinctiv, și mi-am dat seama că mă voi înțelege cu ele. Deși erau altfel decît tot ce cunoscusem pînă atunci. Am simțit că voi avea ce să vorbesc cu ele. Că avem destule în comun.
A fost, poate, cel mai radical diferit început din cîte am avut. Care m-a pus, însă, pe un făgaș. Și m-a ajutat să mă regăsesc. Să știu, măcar parțial, cine sînt. Primele zile din „Zoia“ chiar mi-au schimbat macazul.
.jpg)
