Probabil că nici nu era nevoie să existe un termen special pentru informația transmisă „din gură-n gură” atunci cînd acesta era singurul mod de circulație a informațiilor. Ceea ce se transmitea pe o asemenea cale nu era neapărat adevărul, cuprinzînd informații neverificate, adesea înșelătoare, fără dovezi solide. Situația putea fi descrisă foarte bine prin diferite construcții vechi și populare cu verbul a zice sau cu substantivul vorbă: zice lumea, se zice, zice-se, umblă vorba că etc. Introducerea insinuantă a zvonurilor în relatările istorice se poate observa foarte bine în Letopisețul lui Neculce, de exemplu în pasajul: „Prepun oamenii și vorovăscu de dzic că atunce, știind Mihai-vodă pe Bogdan că este om vrednic și temîndu-să că după ce-a vini cumnatul său, Antiohi-vodă, l-a schivernisi bine la domnie, să-i fie dat atunce în cafè otravă. Care și can samăn-acel lucru să fie fostu și can adevărat”.
Probabil că mai ales dezvoltarea presei în epoca modernă a făcut ca un termen specific să devină necesar pentru a separa informația oficială de cea nesigură. Ziarele românești din secolul al XIX-lea ilustrează căutarea termenului celui mai potrivit pentru cea de a doua. O soluție a fost împrumutul modern rumoare, care prelua pe cale cultă sensurile și forma cuvîntului francez rumeur – și în sintagma rumoare publică, după rumeur publique, construcție referitoare la un zvon foarte răspîndit, și ale latinescului rumor. Dicționarele noastre mai noi nu înregistrează totdeauna sensul „zvon”, care a ieșit din uz, dar acesta e de găsit în texte: „în credința că rumoarea publică nu se înșală” (Zimbrul și vulturul, 17.11.1858); „circulă rumoarea, de sorginte ingleză, că Prusia va sprijini pe Rusia în noua delimitare a Dobrogei” (Zimbrul, 15.02.1879). În franceză, rumeur, care continuă cuvîntul latin rumor, păstrează polisemia acestuia: „zgomot confuz” și „informații nesigure, transmise din om în om”. Trésor de la langue française informatisé include, pentru sensul care ne interesează, și sinonimele bruit (zgomot), murmure (murmur), on-dit (se zice). Engleza a preluat termenul – scris rumour în varianta britanică și rumor în cea americană – prin intermediul francezei vechi.
Destul de multe atestări are, în ziarele din secolul al XIX-lea, calcul semantic zgomot, care atribuie unui mai vechi împrumut slav sensul „zvon” al cuvîntului francez bruit („zgomot”; „zvon”): „La noi circulează zgomotul – păn-acuma neadeverit – că Serbia ar fi și declarat război Turciei” (Curierul de Iași, 18.06.1876); „Paris, 26 Iuliu. Zgomotul despre o mijlocire a puterilor în Orient este prematur” (Timpul, 17.07.1876); „Spre liniștirea cetitorilor noștri ne grăbim dar a li arăta că, după anume informațiuni oficiale, se desminte zgomotul că în București s-ar fi întîmplat vro tulburare” (Curierul Foaia intereselor generale, 10.03.1878).
Zvon, care s-a impus pînă la urmă, este un cuvînt mai vechi de origine slavă, avînd sensul de bază „sunet (depărtat) produs de clopote, de instrumente muzicale etc.” (DEX) și care circula în presa din secolul al XIX-lea în paralel cu termenii concurenți: „zvonul împrăștiat de indivizii (...) fiind falșe inventațiuni” (Curierul de Iași, 9.06.1872); „zvon public” (Curierul de Iași, 10.03.1878); „Zvonul demisionărei Ministeriului Brătianu pare a se confirma” (Zimbrul, 9.02.1879) etc. În dicționarele curente, acesta a devenit sensul principal al cuvîntului, care apare pe primul loc în secțiunea explicativă.
Constatăm în momentul de față că, sub presiunea transpunerilor grăbite din engleză, rumoare începe că reapară cu sensul lui zvon: „Imediat, a apărut rumoarea că spaniolii s-au lăsat învinşi pentru pariuri” (gsp.ro), „«Era rumoarea că s-a întîmplat ceva grav»”, își amintește Romeo” (stirileprotv.ro), „rumoarea că directoarea S.N. și-a adus «pilele» a învăluit curtea încă din prima zi” (cugetliber.ro). Noul calc din engleză (probabil fără legătură cu cel vechi, din franceză) mi se pare o preluare fără rost.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
