Pînă pe 16 august puteți vizita la Sibiu, în fosta școală pedagogică a Mănăstirii Ursulinelor, într-un spațiu de aproximativ 1.000 de metri pătrați, Transilvania | Extravaganza – cea mai amplă expoziție semnată Ștefan Câlția, un proiect de amploare, cu peste 100 de lucrări (1970-2026), curatoriată de istoricul de artă Liviana Dan și cu un design expozițional semnat de arhitecta Eliza Yokina, organizată în parteneriat cu Muzeul Național Brukenthal și Festivalul Internațional de Teatru Sibiu. Expoziția este gîndită tematic, cu săli intitulate Marginea pădurii / marginea satului, Locul/Oamenii, Călătoria, Cazanul ardent, Zbor (mașină de zbor), Colivia cu păsări, Cleopatra și fata cu aripi, Locul / Plantele / Animalele, Circul / Clovnii, Lumea ca teatru și Daruri și este un bun prilej de a-l gîndi pe artist dincolo de etichete care i s-au pus în timp. Dialogul a fost realizat în curtea interioară, chiar lîngă o guruiață, o movilă tipică pentru sudul Transilvaniei, construită in situ, cu plante din grădina artistului, de la Șona. Veniturile din vînzarea biletelor la expoziție sînt direcționate către Ambulanța pentru Monumente, cei care au restaurat porțiuni din acoperișul fostei școli.
Aș începe eu prin a spune că mă bucur că sîntem împreună în acest loc frumos, în acest oraș minunat, sub oblăduirea Sfintei Ursula. Ar trebui să vorbim de un spirit pe care Galeria Posibilă, Fundația Ștefan Câlția, Asociația Artep și Ambulanța pentru Monumente l-au adus aici, într-un firesc teribil. Ele s-au angrenat într-un proiect care acum șase luni de zile, cînd am ajuns în această clădire, într-o ruină disperată, am crezut că nu se poate face.
Și, dintr-o dată, descoperi că un grup de oameni se așază împreună, cu o speranță și o încredere teribile, și reușesc pînă la urmă să aducă proiectul într-o fază extraordinar de frumoasă, să-mi facă mie un dar, așezîndu-mi lucrurile, în așa fel încît oamenii și cei care vin în acest oraș să se poată întîlni cu munca mea. E ceva extraordinar. Vrei să redai orașului în folosință una dintre cele mai frumoase clădiri ale lui, o istorie pe care orașul să o gestioneze mai departe, nici pentru prăvălie, nici pentru restaurant, ci pentru suflet, pentru ca tu să simți, sibian, că de fapt ești un om al sufletului, un om al minții, un om al culturii, cu o dragoste teribilă pentru ce e frumos.
Și cine a făcut asta posibil? Zeci și zeci de tineri. Nu este expoziția mea. Bulgărele de zăpadă e făcut, îl împingem: n-au decît sibienii să-l ducă mai departe și să ia în brațe un loc frumos pentru ei și pentru cei care vin după ei.
Mult timp ați fost asociat cu sintagma „fantastic transilvan” și deseori declarați „eu comentez despre lumea în care trăiesc și de unde vin eu” sau „lucrările mele vorbesc despre lumea în care sînt pentru că mă integrez cu totul”. La un moment dat spuneați și despre personajele cu aripi omniprezente, că ele nu sînt îngeri, sînt oameni. Zborul e o temă foarte importantă; călătoria, de asemenea, este o temă esențială pentru dvs. și aș vrea să vorbim despre raportarea dumneavoastră la real prin, am putea spune, fantastic.
Cînd venim pe această lume, primim aripile și cînd începem să fim conștienți că avem ceva în spate, unii dintre noi ne minunăm. Nu știm la ce să le folosim, alții chiar consideră că ar trebui să ne lipsim de ele, să le aruncăm, alții le iau ca pe o podoabă, dar sînt printre noi și oameni care se gîndesc că cu aceste aripi ar putea zbura. Deci în sensul acesta eu folosesc personaje cu aripi. În toate lucrările mele există și atitudinea mea politică – poate termenul nu e cel mai potrivit –, felul meu de a gîndi despre lumea în care trăiesc, despre asperitățile, duritățile acestei lumi, dar totodată cu toată tandrețea și dragostea pe care o am pentru această lume. Și în această expoziție există și această latură. Aș vrea ca privitorul să se uite mai atent la desenul pe pînză Corabia nebunilor (1994-2007) și va înțelege că vorbesc despre această lume acum, așa cum e ea.
Mă gîndesc la motivul călătoriei ca la o experiență existențială. Vedeți această expoziție amplă și ca pe o formă de călătorie prin propria dvs. istorie cu arta – mai ales că vorbim despre un parcurs care ne poartă din 1970 pînă în 2026. Este Transilvania | Extravaganza și o călătorie existențială?
Îmi place cuvîntul acesta, călătorie, mai ales că la un moment dat m-am temut să nu pară o retrospectivă. O expoziție, chiar dacă adună lucrări dintr-un parcurs foarte mare al activității mele, trebuie să fie un dar al meu despre lumea pe care eu o gîndesc și o trăiesc. După părerea mea, plimbarea prin această expoziție este una plină de declanșări, de meditații și de gînduri asupra ta, legate de viața ta și de ambientul din jurul tău. M-am bucurat de această călătorie: cînd într-o expoziție îți găsești lucrări din diferite perioade, începi să descoperi că ai o judecată a meseriașului asupra ta – asta mi-a oferit această expoziție.
Mi-ar plăcea să vorbim puțin despre relația dintre loc și memorie, despre importanța timpului – acel sentiment că este un prezent continuu în lucrările dumneavoastră. Să vorbim, de asemenenea, despre sudul Transilvaniei, peisajele care v-au format privirea ca artist, pe care le regăsim în picturile dumneavoastră. Ce v-a însoțit de-a lungul timpului?
La întrebarea dvs. plină de înțelesuri, eu aș răspunde foarte simplu. Veniți, vedeți expoziția, vedeți spațiul, întîlniți-vă cu mine. Sibiu e primul oraș pe care l-am vizitat copil fiind, la 11 ani. Am venit la Sibiu și Muzeul Brukenthal a fost primul pe care l-am văzut în viața mea. Sigur, veneam din Făgărașul meu mic, acolo mergeai două străzi și ieșeai pe malul Oltului. Pe cînd, dintr-o dată, la 11 ani, intru într-un oraș unde găsesc casă după casă, casă după casă și străzi așezate una după alta. Deci mă bucur că am făcut această expoziție aici.
M-am simțit în fiecare sală din expozițe într-o stare de plutire și, în același timp, am avut mereu impresia că prind rădăcini, că mă așez foarte bine în pămînt, ca un soi de înșurubare. E mereu acest dublu sentiment în fața picturilor dvs. Tema zborului este atît de puternică încît aș spune că privitorul zboară și, în același timp, parcă își așază propriile coordonate mai clar cînd privește lucrările lui Ștefan Câlția. Sînt casele, sînt movilele, e acel sentiment de apartenență, de stabilitate, dată și de o recurență a temelor abordate de-a lungul anilor. Vorbim, paradoxal, despre o apartenență mai degrabă la viață și la libertate. V-aș întreba despre relația dintre artă și libertate, cum ați privit mereu această întîlnire? Este arta o formă de libertate de-a lungul anilor, al regimurilor politice?
Niciodată nu am văzut persoana mea separată de libertate, pentru că am fost un copil, un matur și sînt un bătrîn liber. Fac ce vreau și cum vreau. Sigur că în drumul tău, pe care îl faci zilnic și în toată viața ta, ai grijă să nu dai cu picioarele în mărăcini, te uiți la flori, deci ești liber să hotărăști lucrurile, nu ești liber în sensul unui nimeni care umblă prin viață oricum. Am avut parte în viață de întîlniri fundamentale, de la niște oameni foarte simpli, pe un șantier pe care lucram la 15 ani, pînă la întîlnirea cu profesorul meu de la Timișoara, Iuliu Podlipny, care te învăța că ești un om liber, că tu în fiecare clipă ești cel care decizi pentru viața ta, care te învăța că dacă ți-ai ales o profesiune, trebuie să o alegi pe viață, să o iubești și să te lupți cu orice lucru din jurul tău, ca în acest drum liber s-o poți împlini, s-o poți dărui celor din jurul tău. Deci nu am avut niciodată sentimentul că nu sînt liber, mai ales în prima parte a vieții mele, cînd am constituit chiar o problemă pentru familie cu acest sentiment al meu total de libertate. Acum ar părea foarte ciudat, dar, pe cînd aveam 12 ani, era ceva obișnuit ca la difuzoarele din oraș – prin care partidul își transmitea mereu mesajele glorioase – să auzi cum programul se întrerupe și se anunță: „Copilul cutare și cutare n-a mai venit acasă de trei zile”. Deci tu erai în grădină, în locul tău intim, și auzeai glasul partidului care spunea cît de fericit ești, deși nu mai aveai nici vite în curte, erai colhoznicul hăituit. Și pe această rețea, din cînd în cînd, venea circul în oraș și auzeai un anunț: căutăm pe băiețelul cutare, care era fugit și apărea din nou, după cîteva zile. Am fost liber, am făcut ce am vrut în viață. Dar am făcut totul într-o rînduială, nu am deranjat lumea, m-am integrat în această lume cu suișurile și coborîșurile ei, dar eu am fost cel care a hotărît această libertate.
Vorbiți deseori despre această integrare în ritmurile lumii, cu suișuri și coborîșuri, și mă gîndesc acum și la formele de relief din Transilvania natală.
În copilăria mea, drum era doar între Făgăraș și Sibiu, că era pietruit. Restul, drumurile de pămînt de la țară erau numite căi. Calea spre Viscri, calea spre Făgăraș, calea cea rea și calea cea bună. Însuși cuvîntul cale are o moliciune a lui. Această cale, cînd o vezi pe dealurile transilvane, urcă, coboară, dispare, o pierzi. Și iar apare pe vîrful dealului, și iar te duci la vale. E o bucurie că ajungi sus, dar nu e o întristare cînd ajungi jos, pentru că acolo e răcoare, acolo găsești apa și iar urci.
Lumea bîlciului
„Clovnul e unul dintre personajele pe care le port în lucrările mele, îl iubesc pentru că e nonconformistul lumii, care, sub masca jocului, aruncă marile adevăruri”, spuneați mai demult. Lumea circului apare deseori în arta dvs. De ce?
Niciodată nu am făcut o mare diferență între momentul în care mă aflu în prezent și copilărie. Pentru că și la vîrsta asta am de multe ori mici gesturi de copil răsfățat sau de copil neascultător. Dar prezența circului este un moment real din viața mea. Eram fascinat de lumea bîlciului. Cînd apărea circul în orașul meu, eram pierdut și trăiam acolo. Am fost băiat de circ, am fost acolo cu animalele, cu acrobații. Nu întîmplător îmi place să pictez arlechini și clovni – chiar am visat să ajung așa ceva, să fiu clovn. Circul, teatrul, spectacolul constituie miezul lumii, ca și cînd ai lua dintr-o lume întreaga esență. Acolo lucrurile sînt foarte clare, și răutatea, și bunătatea, momentele de tandrețe sînt explozive, le vezi și sînt aduse în față, fără subtilități. Trăiam cîteva luni vara în această lume extraordinar de concentrată a circului și o duceam cu mine în pădure mai tîrziu, mă plimbam cu ea, mă plimb și acum cu ea și așa mai departe. Este o lucrare în expoziție, Cleopatra și fata cu aripi (2025), pe care am realizat-o pentru că în ultimul timp sînt întrebat cum am început să pictez. Am trei variante de răspuns, pînă la urmă trebuie să vă răspund într-un fel. Una din variante e cînd fugi de acasă, ești copil de circ, faci servicii și pentru ceilalți care au venit cu rulotele, cu curiozitățile, cu tot. Mă aflam lîngă o rulotă unde erau curiozități, peștele cu aripi, broasca cu șase picioare, iar în față, pe un catafalc, dintr-un coșciug cu flori artificiale, ieșea bustul Cleopatrei din mușama albă, cu niște sîni imenși și fardată în stil egiptean, care ținea în mînă un fel de mașinărie cu un șarpe. Toată instalația funcționa, din cînd în cînd Cleopatra își ridica pieptul și se auzea o respirație puternică și atunci șarpele o lovea în piept. La un moment dat, domnul care anunța cu trompeta „Veniți să vedeți Cleopatra” mă vede și îmi cere să împrospătez sîngele Cleopatrei, cu vopsea roșie. Și atunci a fost prima dată cînd cu pensula și cu tandrețe am pictat. Astea sînt poveștile care se leagă de tine, le duci peste tot.
Cum vă simțiți în atelier? Purtați unul cu dvs. peste tot, există și un atelier mental?
Întotdeauna am purtat cu mine un atelier, de cînd eram elev și mă așezam într-un pod unde găseam un loc și făceam curat. Sînt un lucrător pe tarlaua asta a artei și nu suport să fie lume în jurul meu cînd lucrez. Nu lucrez ușor, îmi place însă să nu se vadă lucrul acesta. Și oriunde m-am așezat, mi-am creat spațiul meu, cu lumea mea, îmi place să fie lîngă mine și conul de brad pe care l-am găsit, pe care îl port în buzunar și așa mai departe. Locuiesc într-un loc frumos al Bucureștiului. Acolo mă bucur de un atelier extraordinar, proiectat de soția mea, arhitecta Livia Câlția. Sîntem pe același drum împreună, iar locul acesta, cu mica lui grădină, îmi oferă bucurie și liniște. Într-un fel, aș putea spune că sînt un om fericit. Spun „într-un fel” pentru că în viață te mai împiedici de greutăți. Important este să știi să te ridici și să mergi mai departe. E un mare lucru să ai un spațiu al tău, în care să aduni lucruri și gînduri și unde, cînd ești singur, te poți bucura, întrista și lupta cu tine însuți. În viață sînt multe momente grele, dar dacă le privești nu ca pe poveri, ci ca pe încercări prin care devii mai puternic, reușești să treci mai ușor prin ele.
Credit foto 1: YAP Studio
Credit foto 2: Gabriela Mitan
