Cuţitul – reflecţii în urma unei tentative de asasinat –

Urmează mai multe lovituri, în gît, în piept, în ochi, peste tot. Simt cum mi se înmoaie picioarele şi mă prăbuşesc.

„În data de 12 august 2022, la ora unsprezece fără un sfert, într‑o dimineaţă însorită de vineri din nordul statului New York, am fost atacat şi aproape ucis de un tînăr cu un cuţit imediat ce am ieşit pe scena amfiteatrului din Chautauqua să vorbesc despre cît e de important să‑i protejăm pe scriitori de pericole.

Eram împreună cu Henry Reese, cel care dezvoltase în Pittsburgh, alături de soţia sa, Diane Samuels, proiectul City of Asylum, prin care se oferă refugiu mai multor scriitori a căror siguranţă este ameninţată în propriile ţări. Henry şi cu mine ne aflam în Chautauqua tocmai pentru a relata cum în America se creaseră aceste spaţii sigure pentru scriitorii din alte părţi şi cum fusesem eu implicat în începuturile acestui proiect. Prezentarea noastră făcea parte dintr‑o săptămînă de evenimente organizate la Institutul Chautauqua sub titlul „Mai mult decît un adăpost. Redefinirea căminului american“.

N‑am mai apucat să purtăm această conversaţie. După cum urma să aflu, în ziua aceea amfiteatrul nu s‑a dovedit a fi un spaţiu sigur pentru mine.

Pot încă să revăd cu încetinitorul filmul acelui moment. Ochii mei îl urmăresc pe bărbatul care se desprinde în fugă din public şi se apropie de mine, văd fiecare pas din goana‑i năvalnică. Mă văd şi pe mine ridicîndu‑mă în picioare şi răsucindu‑mă spre el. (Rămîn în continuare cu faţa la el. Nu mă întorc deloc cu spatele. Nu am răni pe spate.) Ridic mîna stîngă ca să mă apăr. El înfige cuţitul în ea.

Urmează mai multe lovituri, în gît, în piept, în ochi, peste tot. Simt cum mi se înmoaie picioarele şi mă prăbuşesc.

Joi, 11 august, am avut parte de ultima mea seară inocentă. Henry, Diane şi cu mine ne‑am plimbat relaxaţi prin parcul Institutului şi am luat o cină plăcută la 2 Ames, un restaurant aflat la marginea unei zone înverzite pe nume Bestor Plaza. Am depănat amintiri despre o prelegere pe care o ţinusem cu optsprezece ani în urmă la Pittsburgh şi despre rolul jucat de mine în crearea Reţelei Internaţionale de Oraşe‑Refugiu. Henry şi Diane asistaseră la prelegere, iar aceasta îi motivase să transforme şi Pittsburgh-ul într‑un oraş‑refugiu. Au început cu finanţarea unei căsuţe şi sponsorizarea unui poet chinez, Huang Xiang, care a acoperit exteriorul noului său cămin cu o poezie ce atrăgea privirile, pictată cu caractere chinezeşti mari, albe. Treptat, Henry şi Diane au extins proiectul pînă ce au ajuns să aibă o stradă întreagă de case de refugiu, Sampsonia Way, în partea de nord a oraşului. Mă bucuram că eram în Chautauqua pentru a le celebra realizările.

Ce nu ştiam eu era că individul care voia să mă ucidă se afla deja în incinta Institutului Chautauqua. Intrase cu un document de identitate contrafăcut, cu un nume fals, plăsmuit din două nume reale ale unor binecunoscuţi extremişti şiiţi, şi chiar în timpul în care noi ne îndreptam spre cină şi apoi reveneam la casa de oaspeţi unde eram cazaţi, era şi el acolo, undeva, venise cu două seri înainte şi cutreiera prin zonă, dormind pe unde apuca, examinînd locul unde voia să atace şi făcînd planuri, neobservat de nici o cameră de supraveghere sau de vreun agent de pază. Am fi putut să dăm peste el în orice moment.

Nu vreau să‑i folosesc numele în această relatare. Atacatorul meu, potenţialul meu Asasin, Asasinul care şi‑a Asumat drepturi asupra mea şi care m‑a tîrît într‑o Asociere aproape ucigătoare cu el... M‑am trezit că mă gîndesc la el – fapt probabil scuzabil – ca la un Animal. În acest text însă mă voi referi mai cuviincios la el spunîndu‑i doar „A“. Cum îi zic în intimitatea propriului cămin mă priveşte doar pe mine.

Acest „A“ nu s‑a deranjat să se informeze despre bărbatul pe care hotărîse să‑l omoare. După propria‑i mărturisire, abia dacă citise două pagini din ce‑am scris, urmărise vreo două materiale video cu mine pe YouTube şi mai mult de‑atît nu i‑a trebuit. Putem deduce de aici că, oricare va fi fost motivaţia atacului, aceasta n‑a fost Versetele satanice.

Voi încerca s‑o înţeleg în această carte.

În dimineaţa zilei de 12 august am luat micul dejun devreme, alături de sponsorii evenimentului, pe terasa însorită a maiestuosului hotel Athenaeum al Institutului. Nu‑mi place să mănînc mult la micul dejun, aşa că m‑am limitat la o cafea şi un croasant. L‑am întîlnit pe poetul haitian Sony Ton‑Aime, care deţinea funcţia de director „Michael I. Rudell“ pentru Arte Literare la Chautauqua şi care urma să ne prezinte. Am făcut ceva conversaţie măruntă despre păcatele şi virtuţile cumpărării de cărţi noi de pe Amazon. (Eu am mărturisit că o fac uneori.) Apoi am trecut prin holul hotelului şi am traversat o piaţetă ca să ajungem în zona din spatele scenei amfiteatrului, unde Henry m‑a prezentat mamei lui nonagenare, ceea ce a fost plăcut.

Chiar înainte de a apărea pe scenă, mi s‑a dat un plic în care se găsea un cec generos – onorariul pentru prelegere. L‑am pus în buzunarul interior al sacoului, iar apoi a venit momentul să înceapă distracţia. Sony, Henry şi cu mine am ieşit pe scenă.

Amfiteatrul are o capacitate de peste patru mii de locuri. Nu era plin, dar era multă lume. Am fost prezentaţi pe scurt de Sony, care vorbea de la un podium din stînga scenei. Eu stăteam în dreapta. Publicul a aplaudat cu entuziasm. Ţin minte că am ridicat o mînă în semn de apreciere a aplauzelor. Apoi am văzut cu coada ochiului drept – ultimul lucru pe care avea să‑l mai vadă vreodată ochiul meu drept – un bărbat îmbrăcat în negru care fugea spre mine pe culoarul din dreapta al auditoriului. Haine negre, mască neagră. Venea în viteză şi aplecat: o rachetă ghemuită. M‑am ridicat în picioare şi l‑am urmărit cum se apropie. N‑am încercat să fug. Am rămas încremenit.

Trecuseră treizeci şi trei de ani şi jumătate de la faimoasa condamnare la moarte proclamată de ayatollah-ul Ruhollah Khomeini împotriva mea şi a tuturor celor implicaţi în publicarea Versetelor satanice şi mărturisesc că pe parcursul acestor ani mi‑am imaginat uneori cum asasinul se ridică la vreun eveniment public şi se repede la mine exact în acest fel. Aşa că primul meu gînd cînd am văzut această siluetă ucigaşă năvălind spre mine a fost: Aşadar, tu eşti. Iată‑te. Se zice că ultimele cuvinte ale lui Henry James ar fi fost: „Aşadar, în cele din urmă a venit distinsa chestiune“. Şi la mine venea moartea, dar nu mi‑a dat impresia c‑ar fi distinsă. Mi‑a dat impresia de anacronism.

Al doilea gînd a fost: De ce acum? Serios? A trecut aşa de mult timp. De ce acum, după toţi aceşti ani? Cu siguranţă, lumea trecuse peste asta, subiectul era închis. Şi totuşi acum se apropia în mare viteză un soi de călător prin timp, o fantomă ucigaşă din trecut.

În acea dimineaţă nu se vedea nici urmă de pază în amfiteatru – de ce nu? habar n‑am –, aşa că a avut cale liberă. Eu stăteam pur şi simplu acolo, mă holbam la el, încremenit pe loc ca un idiot, semănînd cu un iepure prins în lumina farurilor.

Apoi a ajuns la mine.

N‑am văzut cuţitul sau cel puţin nu‑l ţin minte. Nu ştiu dacă a fost unul lung sau scurt, cu lama lată, de vînătoare, sau îngustă, ca un stilet, zimţată ca la un cuţit de pîine sau curbată ca o seceră, un briceag de copil al străzii sau chiar un cuţit obişnuit de tăiat carnea, furat din bucătăria maică‑sii. Nici nu‑mi pasă. Arma aceea nevăzută a fost suficient de utilă şi şi‑a făcut treaba.

Cu două nopţi înainte să zbor la Chautauqua, am visat că sînt atacat de un bărbat cu o suliţă, un gladiator, într‑un amfiteatru roman. Publicul urla, însetat de sînge. Eu mă rostogoleam pe jos, ţipînd şi încercînd să evit atacurile gladiatorului. Nu era prima dată cînd aveam un astfel de vis. Cu alte două ocazii, în timp ce sinele meu din vis se rostogolea frenetic încoace şi încolo, sinele meu real, adormit, ţipînd şi el, şi‑a aruncat trupul – trupul meu – din pat şi m‑am trezit cînd m‑am prăvălit dureros pe podeaua dormitorului.

De data asta n‑am căzut din pat. Soţia mea, Eliza – romanciera, poeta şi fotografa Rachel Eliza Griffiths –, m‑a trezit la timp. M‑am ridicat în capul oaselor, zguduit de realismul şi violenţa visului. Îmi părea o premoniţie (deşi nu cred în premoniţii). În fond, evenimentul la care trebuia să vorbesc în Chautauqua urma să aibă loc tot într‑un amfiteatru.

„Nu vreau să merg”, i‑am spus Elizei.

Dar lumea conta pe mine – Henry Reese conta pe mine, evenimentul fusese anunţat de ceva vreme, se vînduseră bilete –, iar eu urma să fiu plătit generos pentru participare. Adevărul era că aveam de achitat nişte facturi casnice mari: întregul sistem de aer condiţionat de acasă era vechi, pe punctul de a ceda, şi trebuia înlocuit, aşa că banii aveau să fie de folos.

„Totuşi aş face bine să merg”, am adăugat.

Oraşul Chautauqua îşi trage numele de la lacul Chautauqua, pe malul căruia se găseşte. „Chautauqua“ este un cuvînt din limba erie, vorbită de tribul erie, dar atît tribul, cît şi limba au dispărut, astfel încît înţelesul cuvîntului nu este clar. Poate înseamnă „doi mocasini“ sau „un sac legat la mijloc“ sau poate înseamnă cu totul altceva. Poate este o descriere a formei lacului sau poate că nu. Unele lucruri s‑au pierdut în trecut, acolo unde sfîrşim cu toţii, majoritatea dintre noi uitaţi.

Am întîlnit pentru prima dată cuvîntul în 1974, cam pe cînd am terminat de scris primul roman. Am dat peste el în cartea‑senzaţie a acelui an, Zen şi arta reparării motocicletei de Robert M. Pirsig. Despre carte nu mai ţin minte mare lucru acum – nu‑mi pasă prea mult nici de motociclete, nici de budismul zen –, dar ţin minte că mi‑a plăcut cuvîntul acela ciudat, precum şi ideea întîlnirilor cunoscute sub numele de „Chautauqua“, în cadrul cărora se dezbăteau idei într‑o atmosferă de toleranţă, deschidere şi libertate. La sfîrşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului XX, „mişcarea Chautauqua“ s‑a răspîndit în toată America dinspre acest orăşel de pe malul lacului, iar Theodore Roosevelt a numit‑o „cea mai americană chestie din America“.

Mai ţinusem o prelegere în Chautauqua cu aproape doisprezece ani în urmă, în august 2010. Îmi aminteam bine atmosfera tihnită, intimă, de la Institutul Chautauqua şi străzile ordonate, curate, mărginite de copaci din jurul amfiteatrului. (Însă, spre surprinderea mea, cel de‑acum era un alt amfiteatru. Cel vechi fusese demolat şi reconstruit în 2017.) Persoane cu păr cărunt şi înclinaţii liberale se adunau în cadrul Institutului şi formau o comunitate idilică, locuind în căsuţe confortabile din lemn, unde nu părea necesar să încui uşa. Timpul petrecut acolo mi‑a dat senzaţia unui pas făcut înapoi în timp, într‑o lume de odinioară, una mai inocentă, care poate că n‑a existat decît în vis.

În acea ultimă seară inocentă, seara zilei de 11 august, am ieşit singur în faţa casei de oaspeţi şi m‑am uitat la luna plină care strălucea puternic deasupra lacului. Solitar, învăluit în noapte, doar cu luna ţinîndu‑mi companie. În romanul meu Oraşul Victoriei, primii regi ai Imperiului Bisnaga din sudul Indiei au pretins că se trag din Zeul Lunii, asociindu‑se cu „Dinastia Lunară“, din care mai făceau parte zeul Krishna şi Arjuna, războinicul puternic, asemănător lui Ahile, din Mahabharata. Mi‑a plăcut ideea că, în locul unor bieţi pămînteni care urcă spre Lună cu o navă spaţială numită în chip ciudat după Apollo, zeul Soarelui la vechii greci, zeităţile lunare coborîseră pe Pămînt de pe satelitul acestuia. Am rămas o vreme sub lumina lunii şi mi‑am lăsat mintea să zburde cu gînduri selenare. M‑am gîndit la anecdota apocrifă despre felul cum Neil Armstrong a păşit pe Lună şi a mormăit „Baftă, domnule Gorsky“, pentru că în copilăria lui în Ohio îi auzise pe vecini, familia Gorsky, certîndu‑se din cauza faptului că domnul Gorsky îşi dorea o felaţie. „Cînd o să umble pe Lună băiatul de‑alături, atunci o s‑o capeţi“, i‑ar fi răspuns doamna Gorsky. Din păcate, povestea nu era adevărată, dar prietena mea, Allegra Huston, făcuse un film amuzant pe această temă.

 

Pe 12 august 2022, pe cînd se pregătea să ţină o conferinţă la Institutul Chautauqua din Chautauqua, New York, Salman Rushdie a fost înjunghiat de mai multe ori pe scenă de un bărbat în vîrstă de douăzeci şi patru de ani din Fairview, New Jersey. Scriitorul a supravieţuit, dar a suferit răni grave, în urma cărora şi‑a pierdut vederea la un ochi şi capacitatea de a‑şi folosi o mînă. Despre această experienţă traumatizantă scrie în cea mai recentă carte a sa, Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat / KNIFE: Meditations After an Attempted Murder. Relatare captivantă a eforturilor scriitorului de-a înțelege și integra în propria viață drama prin care a trecut odată cu atacul survenit la 33 de ani după condamnarea la moarte pe care i-a adus-o publicarea celebrului roman Versetele satanice, volumul Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat a apărut simultan în 16 țări în data de 16 aprilie 2024, iar ediția în limba română este disponibilă în librării începînd de luni, 22 aprilie.

 

Salman Rushdie s‑a născut la Bombay (azi Mumbai) în 1947. La vîrsta de treisprezece ani a plecat în Anglia, unde a studiat istoria la prestigiosul King’s College din Cambridge. După absolvire s‑a mutat la Karachi, în Pakistan. A avut o scurtă şi nefericită experienţă în televiziune, după care s‑a întors în Anglia, unde şi‑a construit o carieră de scriitor profesionist. A debutat în 1975, cu Grimus, dar romanul care l‑a impus definitiv a fost Copiii din miez de noapte (1981), distins în acelaşi an cu Booker Prize şi cu The Booker of Bookers în 1993. I‑au urmat volumele Ruşinea (1983), Versetele satanice (1988), pentru care a fost condamnat la moarte de ayatollah-ul Khomeini în 1989, Harun şi Marea de Poveşti (1990), Ultimul suspin al Maurului (1995), Pămîntul de sub tălpile ei (1999), Furie (2001), Shalimar clovnul (2005), Seducătoarea din Florenţa (2008), Luka şi Focul Vieţii (2010), Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi (2015), Casa Golden (2017), Quichotte (2019), Oraşul Victoriei (2023). Pe lîngă romanele menţionate, a mai publicat culegerea de povestiri Orient, Occident (1994) şi volumele de publicistică Patrii imaginare (1992) şi Dincolo de limite (2002) şi jurnalul de călătorie Surîsul jaguarului (1987). În 2012 i‑a apărut volumul de amintiri Joseph Anton: Memorii. De‑a lungul carierei, Rushdie a fost recompensat cu numeroase distincţii literare pe lîngă cele amintite mai sus: Golden PEN Award, premiul James Tait Black Memorial, James Joyce Award, Prix du Meilleur Livre Étranger. În 1983 prozatorul a devenit membru al Royal Society of Literature. În 1999, Franţa i‑a acordat titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. În 2007 i‑a fost decernat titlul de Cavaler al Imperiului Britanic, iar în 2008 a devenit membru al American Academy of Arts and Letters. Din anul 2000, Salman Rushdie locuieşte în SUA, în New York City.

Foto: © 2024, Rachel Eliza Griffiths

 

Share


Fantezii

Fantezii