Istoric literar de talie europeană, diplomat, publicist asumat al cauzei liberaliste şi autor al unor romane pe cît de interesante, pe atît de insuficient explorate, numele lui Mihai Zamfir (n. 6 noiembrie 1940) este vehiculat în actualitatea literară românească mai cu seamă datorită sintezei sale erudite şi totodată accesibile publicului larg (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Polirom, 2021), croită din unghi stilistic şi estetic, şi urmîndu-i celei scrise de către marele său prieten, Nicolae Manolescu. În egală măsură, reţine atenţia şi integrala studiilor sale literare, recent publicată la Editura Spandugino, unde au apărut, în relieful a trei volume consistente, studii vizînd atît literatura română, cît şi universală ori de stilistică aplicată, precum Introducere în opera lui Al. Macedonski, Poemul românesc în proză, Imaginea ascunsă: structura narativă a romanului proustian, Formele liricii portugheze, Cealaltă faţă a prozei, Din secolul romantic.
În ce fel s-a înşurubat practica diplomaţiei în arta dvs. literară? Mă refer aici atît la romane, dar mai cu seamă la contribuţiile de critică şi istorie literară. Poate fi ea conciliată cu spiritul polemic, care ar ţine, totuşi, de fundamentele vieţii literare?
Cu toate că numeroși scriitori europeni și americani au fost și diplomați, propria mea experiență (relativ redusă, de aproximativ zece ani) m-a dus la concluzia că diplomația rămîne o îndeletnicire mai degrabă nefericită. Lumea s-ar putea descurca și fără diplomați. Însăși meseria de diplomat mi se pare a fi mărturia unui eșec: cînd un intelectual de calitate simte că nu va ajunge niciodată un bun medic, un bun inginer sau un bun profesor, atunci – dacă poate și dacă are relații în lumea Ministerului de Externe – se face diplomat. Poate că singura meserie la care exercitarea diplomației ar putea fi folositoare este totuși cea de scriitor. În acest sens, diplomația ajută la perfecționarea artei scrisului, mai ales dacă este practicată ani la rînd.
Propuneţi, în Scurtă istorie..., un canon „alternativ” al literaturii române. N-ar putea fi acesta extins, dimpreună cu investigaţia corespunzătoare, şi asupra perioadei postbelice? Acolo unde, alături de figurile canonice investigate în binecunoscuta sinteză a lui Eugen Negrici (şi nu doar acolo), să fie analizate şi propuse spre canonizare sau spre popularizare şi alte nume ori cărţi apărute, excluse sau dezavantajate de contextul istoric sau ideologic?
Scurtă istorie... este în primul rînd o „istorie”, adică o carte ce analizează autori intrați indiscutabil în istoria națională. Accesul la istorie al unui anumit scriitor contemporan poate fi apreciat cu adevărat doar după trecerea a cel puțin o jumătate de secol de la dispariția lui.
Ce rămîne pentru dvs. dintr-o carte care şi-a împărţit net cititorii (în funcţie de apartenenţa ideologică), precum Cronică de familie de Petru Dumitriu? Poate fi ea recuperată astăzi?
Chiar dacă unele romane au fost concepute de autorii lor cu sens politic precis, iar succesul lor s-a datorat contextului în care vedeau lumina tiparului, sensul politic al unei scrieri literare se pierde cel dintîi: peste doar una sau două generații politicul existent în acel roman devine incomprehensibil sau indiferent pentru cititor. Rămîne cu adevărat doar substanța pur literară care traversează deceniile și secolele. Este de ajuns să ne gîndim la Gorila lui Liviu Rebreanu sau la unele romane ale lui Marin Preda.
Într-o ipotetică cartografiere stilistică a literaturii române postbelice, credeţi că păstrarea prioritară a criteriului stilistic ar da în continuare cele mai bune şi oneste rezultate critice sau aţi simţi nevoia unor complemente ale metodei critice?
Cred în continuare că originalitatea stilistică determină valoarea unei opere literare, locul pe care ea îl ocupă pe harta spirituală a unei țări. Să nu uităm însă că literatura însăși este purtătoare de multiple valori – mă refer mai ales la roman sau la poemele epice. Literatura poate avea valoare politică, valoare istorică, valoare religioasă, valoare socială, valoare morală, valoare lingvistică etc. Unele scrieri au înfruntat timpul tocmai pentru că propuneau o nouă viziune asupra istoriei sau asupra eticii. Aceste valori rămîn însă adiacente valorii literare, care nu numai că le domină pe toate, dar le și justifică.
Credeţi că este insuficient apreciată astăzi proza lui Arghezi şi/sau că aceasta ar suferi de pe urma canonicităţii indiscutabile a poeziei sale?
Arghezi rămîne excepționalul poet. Proza lui nu are nimic din proza care era la modă în deceniul patru al secolului trecut, proza lui nu se ocupă de problemele sociale sau de analiză psihologică. Toate scrierile lui în proză sînt de fapt poeme, mai ample sau mai concentrate, sînt prelungiri naturale ale poemelor în proză semnate cu puțin timp înainte de Dimitrie Anghel sau de Ștefan Petică.
Aţi primit semnale de contestare din partea „vechiştilor”, în urma deciziei de a vă începe istoria stilistică prin Dosoftei şi de a denunţa „înduioşătorul exces de zel” al unor specialişti ori comentatori care au extins nefondat vechimea literaturii noastre?
Continui să cred că oricare literatură europeană constituită începe cu poezia. Asta nu înseamnă că opere literare sau semi-literare în proză nu au apărut înaintea primului mare poet al respectivei literaturi, dar preeminența poeziei în calcularea vîrstei unei literaturi mi se pare obligatorie. Această vîrstă a unei literaturi nu înseamnă însă nici pe departe un criteriu în discutarea valorii acelei literaturi. Cea mai răspîndită, mai tradusă și mai celebră literatură contemporană, literatura americană, are o vîrstă mai tînără decît aceea a literaturii noastre. Iar literatura europeană cea mai veche între literaturile moderne cunoscute, şi anume literatura islandeză, cu texte datînd dinainte de anul 1000, a ajuns astăzi complet necunoscută și nesemnificativă. Evident, literaturile Antichității nu intră în discuție.
Identificaţi drept diagnostic diferenţial al romantismului privilegierea principului muzical. Ce compozitori stau în centrul canonului dvs. de muzică clasică?
Muzicalitatea versului există ca trăsătură distinctă în literatura multor epoci, dar ea a devenit proeminentă în romantismul european. Poate pentru că muzica dictată de prozodie a început să se detașeze în romantism ca valoare independentă, căpătînd apoi importanță absolută în simbolism. Romantismul a combinat muzicalitatea prozodică cu muzicalitatea izvorîtă din specularea foneticii numelor comune, a verbelor, a instrumentelor gramaticale. În poezia noastră, Eminescu rămîne autorul care a valorificat în cel mai înalt grad eufonia limbii noastre. Există compozitori romantici la care melodicitatea reprezintă principala sursă a armoniei: Schubert și Chopin mi se par exemplele cele mai evidente. Compozitorul meu preferat rămîne (hélas!) Beethoven. În alt registru, sînt pasionat de șansoneta franțuzească a secolului XX, în vîrfurile ei cele mai înalte (Brassens, Brel, Aznavour, Piaf, Bécaud etc.).
Scrieţi, cu privire la Ion Barbu: „Examinarea lucidă a operei barbiene ar trebui să înceapă prin punerea între paranteze a majorităţii exegezelor critice şi a extazelor analitice, care ridică în faţa ei un veritabil ecran deformant”. Mai există astfel de autori sau autoare, canonici sau nu, în cazul cărora critica sau pseudo-critica au creat astfel de distorsiuni ori saturaţii în receptare?
Fervoarea critică înregistrată de cultura noastră în ultimele decenii a avut drept rezultat formarea treptată a unui „ecran critic” ce se interpune acum între cititor și opera examinată: am ajuns să fim obligați să facem abstracție de acest ecran pentru a capta ceea ce ne interesează. Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Barbu, Lucian Blaga, Mateiu Caragiale ar fi exemplele cele mai evidente. Acești autori au fost utilizați în ultimul timp mai mult pentru punerea în valoare a unui instrument critic, propriu exegetului, decît pentru analiza operei lor.
Nu îi acordaţi vreo importanţă lui Urmuz. Abia în medalionul dedicat lui Gellu Naum pomeniţi subversiv de „poantele urmuziene obosite”. Cum priviţi simpatia pe care i-o arăta maestrul dvs., Tudor Vianu, ori manolescienele consideraţii privind Fuchsiada, evaluată acolo drept o „capodoperă”?
Avangardismul românesc nu are, după părerea mea, o valoare literară deosebită. Și aceasta din două motive. În primul rînd, avangardismul nostru, apărut din pur mimetism, a găsit poezia românească în plină dezvoltare de factură clasică, fără să-și fi epuizat resursele pînă în preajma Primului Război. Așa că apariția la noi a avangardismului s-a dovedit prematură. Sub forme tradiționale, poezia noastră mai putea da capodopere (și a dat) încă cel puțin un secol. În al doilea rînd, avangardismul românesc a reprezentat un ecou al celui francez. De altfel, unii dintre cei mai interesanți avangardiști români au fost scriitori bilingvi româno-francezi, încadrați perfect mișcării literare din Franța, dar avînd mai puține relații cu cea din România.
Scriitorul-fetiş al lui Eugen Negrici pare să fie Mircea Ciobanu, iar al lui Marian Victor Buciu (din masiva şi pe nedrept ignorata sinteză despre literatura română în secolul al XX-lea) pare să fie Nicolae Breban. Vă recunoaşteţi, la rîndu-vă, existenţa unui asemenea scriitor-fetiş? Ar putea fi el G.M. Cantacuzino?
Opera prozatorului G.M. Cantacuzino a fost pentru mine o descoperire recentă: am luat contact cu Scrisorile către Simon doar după 1990, imediat ce au fost publicate.
Este Adrian Marino cea mai importantă absenţă din Istoria critică a lui Manolescu?
Erudit și personalitate aproape eroică din cauza întîrzierii cu care i s-a permis afirmarea pe terenul scrisului, Marino nu a avut însă posibilitatea de a-și construi o metodă proprie, originală, în analiza literaturii. Rămîne un analist și un editor important al operei lui Al. Macedonski, dar și un trist exemplu de victimă a unei persecuții politice nemiloase, care a deformat o personalitate.
Din cîte vă amintiţi, care a fost cea mai inspirată şi care a fost cea mai stupidă întrebare care vi s-au pus vreodată?
Toate întrebările pot fi inspirate sau stupide, depinde de contextul formulării lor. La fel cum nu există întrebări indiscrete: doar răspunsurile pot fi indiscrete.
Prezentul dialog reprezintă un decupaj dintr-o amplă convorbire destinată unui volum aniversar aflat în pregătire la Editura Spandugino, un proiect nelipsit de intenţii şi impulsuri monografice şi care se bucură de colaborări din partea unor cercetători şi specialişti precum Dana Pîrvan, Raluca Dună, Toma Pavel, Nicolae Mecu, Ion Pop, Cosmin Ciotloş, Şerban Axinte, Antonio Patraş şi mulți alţii.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
.jpg)
