● Pulp, More, Rough Trade Records Ltd., 2025.
Pulp a fost mereu un colectiv la marginea curentului. Deși a prins ceva coperți NME, n-a apărut niciodată imprimat pe aia care, cam stupid, a contat mereu. Prea artsy, prea puțin working class, formația asta n-a reușit să cîștige – în epoca în care presa muzicală britanică adora încleștările olimpiene – vreo mare medalie. Nici suficient de glam, nici impregnați vreun pic de laddism, nici măcar capabili să poarte cum trebuie un jerseu Slazenger, Jarvis Cocker, Candida Doyle, Russell Senior, Nick Banks, Steve Mackey (RIP) și Mark Weber au preferat să cînte, cum zic gurile rele cu oareșce dreptate, un fel de „kitchen sink drama” pentru absolvenții școlilor de artă și prietenii lor mai puțin norocoși. Sigur, au pus mîna cîndva, într-o altă istorie, pe o coroniță Mercury Prize pentru instant classic-ul Different Class, LP-ul din 1995 căruia Marina Voica i-a adăugat pentru noi, ultimii X-eri de aici, ingredientul nemuririi, dar pe undeva au funcționat ca un agent secret-secret al brit pop-ului, lucrînd pe cont propriu. Cam ca James Bond, dar, la urma urmei, nici chiar așa. În toată vasta cohortă creativă a acestei mișcări culturale, Pulp n-a fost norma. John Peel ar putea depune cu ușurință mărturie pentru asta, la fel ca acel synth pop de multe ori briliant, marcat definitiv de poezia lui Cocker, care și-a trăit cum se cuvine dialectica ei perversă Warren Zevon-meets-Leonard Cohen-meets-Mark E. Smith. Ca de exemplu: „You see you should take me seriously. / Very seriously indeed. / Cause I’ve been sleeping with your wife for the past sixteen weeks, / Smoking your cigarettes, / drinking your brandy, / Messing up the bed that you chose together. / And in all that time I just wanted you to come home unexpectedly one afternoon, / And catch us at it in the front room”. Într-un fel, anii ’90 s-au terminat în 2001, atunci cînd Pulp își lansa cel de-al șaptelea album de studio, We Love Life, un bun-rămas destins-decent-discret, venit după turbulenta eră This Is Hardcore și manufacturat cu ajutorul lui Scott Walker. Sigur, în deceniile care au urmat s-a mai vorbit despre Pulp în tot felul de contexte – ba niște reuniri pentru concerte în diverse festivaluri, ba niște colaborări de-ale lui Cocker cu unii sau alții, ba, trist, o moarte, cea a lui Mackey la doar 56 de ani. Dar niciodată ca anul acesta în care, pe 6 iunie, formația din Sheffield și-a lansat, surprinzător sau nu, un nou album – More. Anticipat de un single lipicios, anacronic și galvanic, „Spike Island”, LP-ul baleiază cu grație și talent între satiră, indecență și onestitate, divulgînd, firește, și figura contemplativă a trupei formate acum 47 (!!!) de ani în nordul Angliei – au trecut totuși vreo trei decenii bune de la „Common People”.
Paul Breazu este jurnalist
