● Iulian Bocai, Revărsatul zorilor, Editura Trei, 2025.
Ca prozator, Iulian Bocai e cunoscut prin două romane, ambele notabile: Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018) și Constantin (2019). Și e remarcabil că un prozator de calitatea lui scrie la fel de bine eseuri și articlerie hard pe teme de estetică și teorie literară, ca și cum cele două fațete ale sale, de epistemolog umanist și de ficționar, ar urmări să concureze fericit în interiorul aceleiași minți. Atent la marginalități existențiale, la antieroi, la tipologia exclușilor și a rataților de vocație, în general, Bocai surprinde cu o literatură intens autenticistă, lipsită programatic de pudibonderie (inclusiv ideologică), de falsă morgă, de trucuri livrești, biografiste sau metanarative. E o literatură care privește empatic existența umană în datele ei mărunte și o pune în poveste cu o profundă tăietură veridică și dramatică, cu atenție la tipologii, la decoruri și la complexitatea imprevizibilă a relațiilor umane.
Noul său volum de proză scurtă, Revărsatul zorilor, mizează în mare parte, ca și Constantin, pe boema Bucureștiului studențesc din jurul anilor 1990-2000, cu incursiuni „de viață” în provinciile și-n zonele rurale de unde personajele coboară în Capitală ca să urmeze facultăți umaniste (Litere, Filozofie) ori să caute vreo trambulină de ascensiune într-un loc presupus ca fiind plin de oportunități. Între personaje se-nfiripă prietenii de toate felurile și povești de iubire mai mereu întrerupte, reluate tardiv ori părăsite pentru totdeauna. Intimitatea șchioapă și pauperă a camerelor din cămine studențești sau cea căutată prin apartamente închiriate favorizează mai degrabă o solitudine cultivată subtil și o ușoară promiscuitate afectivă. În interiorul lor asexualitatea sau, dimpotrivă, bisexualitatea nu e un impediment, cum nici distanțele fizice sau uriașele diferențe de ritm existențial nu sînt.
Relatarea la persoana întîi, practicată în toate cele opt povestiri ale volumului, adaugă la nota dominantă de intelectualizare (indiferent de ocupațiile cotidiene, majoritatea personajelor citesc, schimbă cărți, se raportează la idei, filme și autori și comentează literatură) și o subtilă cazuistică psihologică centrată pe alienare, singurătate și eșec. Puținele povestiri care evită eroticul și boema intelectuală recuperează zona dureroasă a unor drame familiale sau pe cea a unei adolescențe pline de „crudități” inițiatice.
Spicuiesc aici doar cinci plot-uri din cele opt. În proza eponimă, protagonistul rememorează povestea unei întîlniri erotice din liceu cu o fată pe care, îndrăgostit fiind, încearcă să și-o apropie nu sexual (neoprotestantă, fata era devorată de un gen de caritate strictă), ci urmînd un atașament straniu, care implică a-i vizita îndepărtatul oraș natal, a împărtăși cărți și mesaje pe device-uri, a se întîlni în scurtisime și rare peripatetizări în studenție și a-i păstra memoria intactă.
În „Ce știam atunci”, un puști își însoțește mama în odiseea încercării obositoare de a divorța de un bărbat care o înșelase fără scrupule și de care, de fapt, nu se va putea despărți niciodată. În „Discoteca”, adolescenții satului își leagă primele mari „ieșiri” în viață de evenimentul organizării discotecii, un loc a cărui incendiere, mai tîrziu, lasă loc unei melancolii durabile. „Suma tuturor abaterilor” consemnează variatele experiențe erotice ale unor liceeni și studenți pasionați de literatură și de filozofie, printre episoade alcoolice, scris de poezie și asceze spirituale extreme. „Teoria rezultatului” are în centru simptomatica ratare socială a absolvenților de facultăți umaniste, într-un București care oferă numai job-uri meschine, cuplări imposibile, compromisuri și minciună.
Ce e de reținut în povestirile lui Bocai e, spuneam, amestecul de intelectualizare și introspecție, de livresc și filosofare, care secondează chiar și cele mai concrete dintre relatări. Peisajele, raporturile afective, evoluțiile narative, portretele, toate se desfășoară pe un fundal în care adesea atenția naratorului se deplasează, uneori pe aceeași pagină, de la simpla relatare nudă a faptelor spre comentariul lor eseistic. Asta conferă celor opt povestiri pe de o parte o accentuată dimensiune metaliterară, iar pe de alta, o derealizare a percepției imediate, aproape absente în cele două romane precedente.
Se-ntîmplă asta pentru că, așa cum observă unele dintre personajele-narator, „trăiam cu jumătate de viață în literatură și nimic din ce apărea în romane nu mi se părea penibil”, că „realitatea e însăși invenția”, că „cele mai ferme hotărîri ale mele se îndoaie ca fierul înroșit și sfîrîie, pentru ca apoi să cedeze cu totul și să ardă incandescente în focul mocnit al chestiei ăsteia pe care numai în literatură mai pot s-o numesc viață” sau că „între realitate și mine există o defazare care se datorează faptului că undeva în trecut, nu mai știu cînd și nici unde, ori din cauza unei grabe, ori a infinitelor mele ezitări, n-am intrat pe ușa care trebuie sau am luat-o la stînga cînd ar fi trebuit s-o iau la dreapta și de-atunci a început universul să țină socoteala tuturor acestor abateri”.
Mișcîndu-se ambiguu între „absentarea de sine” și reflexiile din „oglinda în cuvinte”, eroii lui Iulian Bocai descriu în tot ce fac o geografie a prăbușirilor. Cu toată aura lor ușor snoabă, ei sînt autentici și, cu ei, la fel sînt și prozele care, iată, adaugă din nou valoare în panoplia ficționară a autorului.
● Codruț Baciu, Împărăția cerului și a eclerului, Editura Polirom, 2025.
Am mai citit cărți cîștigătoare ale concursului de debut de la Polirom și cele mai multe mi s-au părut remarcabile. Debutanții sînt atent selectați și probabil de aceea sînt buni chiar de la prima lor carte, pe o piață de gen altfel foarte ofertantă. Cele zece povestiri ale lui Codruț Baciu din Împărăția cerului și a eclerului fac și ele parte din această categorie și mă bucur să constat (din nou) ce bine stăm la capitolul proză scurtă, în plin reviriment la noi, în ultimii ani.
Autorul nu e vreun răsfățat al antologiilor sau al revistelor de profil (a publicat povestiri în cîteva) și nici nu e filolog sau, mă rog, nu e un umanist activ de profesie, dimpotrivă, e copywriter, corporatist și creator de conținut în publicitate și sport, ceea ce face reușita lui literară cu atît mai notabilă.
Toate relatate la persoana întîi, cele zece povestiri oferă tot atîtea avataruri ale unui personaj-narator care traversează anii 1990 în varii posturi tinerești – copil, adolescent, student și (în foarte puține cazuri) supraviețuitor post-studenție. Identitatea dintre cel care trăiește și cel care povestește e o strategie care oferă narațiunii ocazia unor incursiuni convingătoare în medii și psihologii diverse, responsabile de varietatea tipologică și tematică a prozelor din volum. Eclectice, alerte și percutante ca stil (autorul rulează narațiunea cu siguranța unui scriitor experimentat și-n reglajul timpurilor verbale, și-n dialoguri, și-n felul cum curg și se leagă secvențele în cadru restrîns), unele decupează la firul ierbii viața cea mai banală, altele fac o poezie discretă din drame și revelații zguduitoare.
Atmosfera din școală și din liceu e predominantă, cu tot cu nebuniile, naivitățile și nostalgiile asociate, dar sînt și bucăți despre relațiile cu părinții, bunicii și iubitele, despre pasiunea pentru fotbal, tenis și arta culinară, despre intervenții medicale dificile și boli aparent incurabile, despre moarte, prietenie și semnele adînci ale trecerii timpului. Tristețea e în majoritate nota lor comună, o tristețe a cărei intensitate e dejucată adesea cu o inconștientă candoare juvenilă, iar autorul excelează în a converti banalitatea unor evenimente în crize existențiale mai mici sau mai mari sau în situații care se precipită repede, cu tonul unor pierderi afective irecuperabile. Multe dintre proze sînt frumoase, la propriu, prin poezia întîmplărilor pe care le relatează și prin întorsătura pe care o iau lucrurile, încet-încet, pe parcurs.
Un tînăr retrăiește atracția irepresibilă față de profa de franceză din liceu chiar și la întîlnirea de zece ani de la absolvire, reajustînd în prezent secvențe din relația lor de atunci. Un as al matematicii, ca elev, proprietar de pub la maturitate, își revede colegii de școală primară într-un eveniment organizat și are o reacție șocantă față de fostul său învățător. În altă parte, școala e cea mai detestată instituție, astfel încît un grup de prieteni fac planuri despre cum ar putea s-o incendieze folosind cărțile de literatură din bibliotecă și artificiile publice de Anul Nou. În încercarea de a obține un abțibild dorit în colecție, un puști se folosește de prestigiul bunicului său (fost securist) și descoperă o foarte veche poveste de dragoste a acestuia. Un copil face o excursie cu mașina bunicilor la un vindecător renumit, pentru a-și trata o misterioasă boală care nu are, de fapt, vreun diagnostic exact.
Priveghiul la sicriul bunicii îi provoacă nepotului revelații despre cum se pot face în continuare ecleruri pe pămînt și în cer, după rețeta ei cunoscută. Iubitele și mamele îi pot însoți pe tenismeni în turnee, chiar dacă, în ciuda suportului sentimental, ei pierd partidele succesiv. Bucuria prezenței la un meci al Naționalei în străinătate nu se poate dezbăra de drama prin care trece acasă un membru al familiei, așa cum pregătirea copilului pentru o grea operație într-un spital poate include, ca pansament, pasiunea pentru frizura unuia dintre jucătorii de fotbal preferați.
În mai toate finalul e surprinzător, iar sub nucleul de bază se ascund mici ramificații narative secundare și adesea „chestia principală” pare a fi în altă parte decît sugerează aparențele povestirii. Voit sau nu, personajele trăiesc dimensiuni imaginare, trecute sau îndepărtate, care pun raporturile cu prezentul într-o altă lumină față de a celorlalți din jur. Redau aici cîteva fragmente din bucata eponimă, unde puștiul își privește bunica trecută definitiv în cealaltă lume: „Mi-am dat seama că a murit fiindcă i-am cerut să-mi facă ecleruri, iar ea nu mi-a răspuns. Frate-miu nu știu unde era atunci. Am intrat în camera ei, camera care fusese și a lui Tataie. Stătea întinsă pe recamierul cu pături verzi și cărți «Memoria». Andrelele și ghemul la picioare. Afară, vîntul bătea cu praf, iar eu încă mai aveam în minte imaginea cîinilor luptîndu-se pe viață și pe moarte. […] Nu mai respira. Am atins-o încet și am întrebat-o ce face. Nu mi-a răspuns, așa că m-am băgat sub pătură lîngă ea și am adormit ținînd-o în brațe și sperînd că moartea nu e pentru toți la fel, că sînt morți definitive și morți din care te întorci totuși ca să-ți iei la revedere sau măcar să le faci nepoților o ultimă tavă cu ecleruri”.
Mi-ar plăcea ca autorul să confirme. De văzut și de citit.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
.jpg)
