● Balkan Taksim, Acide Balkanique, Buda Musique/Hera Mundus, 2025.
La prima vedere, pare același Balkan Taksim – cobză și saz peste beat-uri electronice, voce inflexionată, ritmuri vechi și ritmuri noi. Dar ceva s-a mai răcit de la Disko Telegraf încoace. Acide Balkanique nu mai posedă acel ton luminos de pe albumul din 2021. E un LP care nu mai caută legătura dintre niște lumi, ci încearcă să topească metalurgic puntea care le unea, într-un sunet mai caleidoscopizat și tripant, care-mi amintește pe undeva de Animal Collective, dacă-mi permiteți. Luați, de exemplu, „Orhideja” – o psihedelie ordonată în straturi complexe, voce tratată ca instrument, percuții inserate într-un fel de haos organizat. Dar nu e singura. „Zlataust 13” continuă în aproape aceeași notă: cobză, saz electric, sintetizator se suprapun, iar vocea spectralizată se integrează acestor texturi create de întîlnirea dintre ele. Cîntecul are groove, are pulsul acela constant al krautrock-ului. „Kisela ljubav” și „Felinar” sînt reprize melancolice, introspective, care-și împart democratic intențiile nocturne și diurne. „Ludilo” deschide albumul cu un ritm fluid: cobza și sazul se întrepătrund în motive repetitive, construind un fel de tunel în care ecourile se multiplică în aerul ambiental.
Dacă Disko Telegraf era o carte poștală pe care Balkan Taksim ne-o trimitea dintr-un bazar slavo-balcanic retrofuturist, Acide Balkanique e ce-a rămas după ce timpul a măcinat hîrtia din care era făcută ilustrata aia. Sașa-Liviu Stoianovici și Alin Zăbrăuțeanu metabolizează același teritoriu sonor pe care în trecutul apropiat îl explorau. Cartea poștală nu mai e o invitație la călătorie, ci la o reverie stagnantă, interiorizată. Poate că diferența stă, ca în cromatică, în temperatură. Primul LP era mai cald, mai deschis, mai reverențios. Cel nou e mai întunecat, parcă mai coroziv, mai indiferent la exteriorizările de tot felul. Cobza se rătăcește și mai tare în delay-uri, vocea e și mai murmur ultrafiltrat, ritmul pulsează din tot felul de inerții – un fel de memorie musculară a unei petreceri pe care ai uitat-o. Într-o lume în care muzici precum asta, înghesuite cîndva sub eticheta generalizantă și exotizantă de world music, trec de ceva vreme printr-o depresie – fascinația pentru „celălalt” sonor s-a cam erodat, publicul s-a fragmentat, curiozitatea globală a fost înghițită de platformismul digital –, Balkan Taksim de astăzi nu te mai invită neapărat să descoperi ceva, ci să asculți ce rămîne după ce s-a descoperit totul.
Paul Breazu este jurnalist.
