Să primesc fotografii cu animale nu-i ceva neapărat neobișnuit, eu însumi fiind fotograf de animale. O fac mereu cu același entuziasm și cu egală curiozitate orice mi-ar arăta, fie că expeditorul lor este vreun apropiat ori vreun necunoscut care încearcă să identifice o vietate neștiută via social media. Așa că, vrînd-nevrînd, de-a lungul timpului, mi-am construit o întreagă arhivă vizuală în minte, nu doar a animalelor pe care le văd eu însumi (cîteodată căutîndu-le cu mari eforturi), ci și a celor pe care le văd ceilalți din jurul meu.
De obicei, lucrurile sînt destul de previzibile aici, căci primesc nenumărate cucuvele urbane uitîndu-se pieziș de sub vreun acoperiș, cinteze, sturzi, cormorani din lacurile bucureștene alături de toate lișițele din lume, ocazional un șarpe de apă ori de casă nimerit pe cîte o peluză spre neliniștea trecătorilor.
Apoi toate aceste imagini nu sînt neapărat capturile lor și cîteodată doar îmi distribuie cîte un decupaj de documentar care i-a prins. Acolo, animalele din afara granițelor noastre firește că reușesc să creeze ceva mai multă confuzie nefiindu-ne tocmai familiare, prin urmare nu lipsesc din colecție caprimulgi bizari cu guri imense de pe malurile Amazonului, binturongi care parcă s-au dat jos nu din copac, ci direct dintr-un basm asiatic, aye-aye cu fețe de spiriduși răi (dar complet benigni și, dacă mă întrebați pe mine, chiar destul de simpatici), scormonitori orbi și alunecoși cu dinți de rechin, broaște cu pui crescîndu-le din spinare.
Într-un cuvînt, ființe care prin stranietatea lor ajung „virale” și își cer dreptul la atenție preț de cîteva secunde din viața noastră, rătăcind prin online. Chiar și așa, oricît de superficial ar fi acest scurt contact cu sălbăticia adevărată mediată de ecran și de algoritmi, sînt realmente încîntat cînd mi se împărtășesc, pentru că îmi arată totuși că ele încă ne pot face să ne minunăm. Și dacă avem nevoie de ceva în zilele noastre, cred eu că acel ceva este să ne uimim mai des în fața lumii vii.
Tot acest șir de animale familiare care-mi parvin prin varii mesaje, dar care rămîn adesea absolut misterioase pentru orășean, mi-au reamintit în același timp cît de puțin se știe, în general, despre ele. Este o perspectivă cum nu se poate mai străină pentru mine, dar o realitate cotidiană pentru cei mai mulți. Atunci cînd ne-am închis în orașe, animalelor le-am întors spatele, iar ele s-au topit din mintea noastră în fundalul amorf al naturii pe care o mai invocăm din cînd în cînd în cartoline turistice, în momente „instagramabile”, în cîte un wallpaper sau screensaver. Însă realitatea ei palpabilă, trebuie să recunoștem, a încetat să ne mai preocupe concret pe cei mai mulți dintre noi și a devenit doar o scurtă pauză revigorantă de la viața noastră artificială.
Eu, însă, încă din copilărie am trăit într-o casă plină de animale, cu fel și fel de creaturi printre membrii familiei, dar și umplîndu-ne biblioteca. Curînd am aflat că prietenii de o vîrstă cu mine aveau pe la casele lor cîte o pisică, un cățel, eventual cîte un peruș ori pești într-un acvariu, dar nicicum, așa cum se întîmpla la noi, nu le dormea o țestoasă sub pat, nu-și împărțeau camera cu tritoni înotînd în borcane mari de murături, nici cu brotăcei cărora le prindeam țînțari, nici cu șopîrle cocoțate (spre disperarea mamei mele) pe perdele, cu vreun pui de bufniță hrănit cu penseta, cu lilieci salvați ori cu licurici la ghiveci. Altfel spus, recunosc că am avut poate o copilărie neobișnuită, mai aproape de necuvîntătoare decît a altora. Cînd am crescut și am descoperit cît de dezinteresați sînt ceilalți de ele, am fost sincer surprins. Pînă la urmă, cum să nu te intereseze cu cine îți împarți lumea?! Dar să revenim totuși acolo de unde am plecat, adică la pozele cu animale.
În ultima vreme, printre obișnuitele fotografii primite de care vorbeam, ori la un simplu scroll online, mi s-au strecurat întîi sporadic, apoi din ce în ce mai des creaturi fantastice. Nu neapărat dragoni și unicorni, ci ceva improbabil într-un mod mult mai discret, precum o vulpe polară cu o pigmentație albastră, un mamifer marin necatalogat, o pasăre exotică cu un evantai de pene pe cap în culori imposibile, toate surprinse într-un cadru aproximativ documentar, chiar cu micile lui imperfecțiuni care să-l facă și mai credibil. Toate false, toate produse de Inteligența Artificială și seducător de convingătoare în realismul lor.
Am atras mereu cînd am putut atenția asupra lor, pînă în ziua în care, absent, am apăsat chiar eu like și am trecut mai departe, fără să ezit o secundă. Apoi m-am dezmeticit și m-am întors – fusese încă un fals și mă păcălise și pe mine. Circulă în media un gen vizual tot mai familiar: „animale rare”, „filmate pentru prima dată”. Unele sînt reale, firește, iar altele nu. Descurajant aici n-ar fi doar numărul crescînd al păcăliților, ci puterea lor de convingere – ele nu mai poartă semnătura kitsch-ului digital, cu blănuri imposibil luminate, număr impar de picioare și ochi de plastic. Azi chiar ne conving.
Mă ocup de aproape două decenii cu documentarea vieții sălbatice într-o formă sau alta, iar în ultimii ani căutările mele filologice m-au dus și ele tot printre animale, niște animale livrești de data asta. Am început să cercetez literatura europeană de bestiar și transformările pe care le suportă imaginea necuvîntătoarelor în imaginarul nostru. Cu alte cuvinte, mi-am suflecat mînecile și am pornit prin hățișul zoomitologiei, un domeniu adesea la fel de încurcat ca și selva cea adevărată. Așa că un animal fantastic nou născocit, nu de un copist medieval, ci chiar în zilele noastre, s-ar crede că mi s-ar potrivi mănușă și că este exact genul de conținut care mi-ar plăcea, mai mult, că unul și același fir trece din zoomitologie prin această pseudozoologie fotorealistă de azi. Dar adevărul este că îmi displace profund și mă îngrijorează.
Pentru o bună parte din modernitate, fotografia a funcționat ca o anexă a realității. Sigur, nu sîntem naivi și știm că o poză poate manipula în felul ei, selecta, dramatiza, conduce acolo unde a vrut fotograful. Știm că există unghiuri, montaje, stilizări, colorizări, cîteodată chiar și propagandă în fotografie, dar persistă totdeauna undeva prezumția fundamentală că, dacă o imagine există, atunci ceva trebuie să fi fost acolo și că acel ceva trebuie măcar să fi stat în fața aparatului. „Fotografiile” generate de IA nu anulează deci adevărata fotografie, ci îi retrag pe furiș această garanție, ele desființează camera-arbitru și îi surpă încet credibilitatea. Din nefericire, de acum înainte, o imagine nu mai înseamnă neapărat și necesitatea realului.
Este greu de supraestimat mutația pe care o implică o asemenea schimbare, pentru că ea nu este doar tehnologică, ci profund epistemologică. Nu ține doar de ceea ce pot face mașinile, ci de ceea ce considerăm noi drept dovadă. Și, curios, această slăbire a certitudinilor ne apropie de o condiție intelectuală foarte veche. Înainte ca lumea să fie cartografiată, arhivată, măsurată, fotografiată și indexată digital, animalele sale circulau într-un regim ontologic mult mai fluid, iar fantasticul umbla nestingherit prin lume.
Cîteva luni de la o observație fugară prin cine știe ce pădure veșnic verde, creatura reală creștea în proporții, își ieșea din matca normalului depășindu-și limitele biologice și căpăta astfel alura bestiei din bestiar. De la gură la ureche, ori ajunsă pînă la urmă sub penița unui copist care cel mai adesea abia dacă părăsise zidurile cetății sale și care nu știa despre ce scrie exact, fiara ajunge de nerecunoscut în literă. În gîndirea medievală așadar, animalul se dedublează: originalul rămîne în sălbăticie aproape independent de copia lui din imaginația noastră. Animalul devine simbol.
Călătorii se întorceau din ținuturi îndepărtate cu povești despre creaturi improbabile pentru noi, cei de azi, iar cei de acasă trebuiau să decidă, mai mult sau mai puțin intuitiv, ce merită crezut. Lumea le era prea mare, sursele erau prea puține și realitatea avea marginile slab iluminate. Iar în acele margini, în acea penumbră a cunoașterii noastre s-au refugiat multă vreme tot felul de himere: salamandre ignifuge, cerbi de aur, inorogi, oameni cu cap de cîine sau șerpi scuipători de pucioiasă și foc. Condiția himerei însă, nu se poate păstra decît la distanță. Lucru care-mi amintește de comentariul lui Blaga vizavi de „imunizarea supersiției” (în Trilogia valorilor, vol. 2, Gîndire magică și religie), unde mitului îi sînt necesare niște rădăcini îndepărtate pentru simplul fapt că realitatea lui nu poate fi verificată, iar fără această verificare imediată el se perpetuează în forma-i fantastică.
În cazurile rare cînd cunoscătorul zoomitologiei occidentale din bestiar ajunge, în sfîrșit, pe meleagurile exotice de care vorbește tradiția, el riscă să fie dezamăgit de ce găsește, precum Marco Polo care, la întîlnirea cu „unicornul” din Java, adică cu rinocerul din insulă, îl consideră neașteptat de urît (vezi Umberto Eco, Serendipities, Language and Lunacy, Columbia University Press, 1998). Era cu puțin mai mic doar decît un elefant, avea o piele ca de bou, era negru și avea capul asemănător celui de de mistreț, deci destul de diferit de calul alb cu corn în frunte de pe tapiseriile de acasă, ca să nu mai vorbim că acel inorog supraponderal nu s-ar fi putut refugia niciodată în brațele vreunei fecioare, așa ca în legende.
Pe măsură ce știința și-a făcut loc în lume, mitul a fost împins la granițele ei, iar animalul fantastic, sub presiunea rațiunii, a fost legat iar de realitatea care îl crease. Drept dovadă stă literatura protozoologică a Renașterii, cea care surprinde tocmai o astfel de trecere, adică un amestec difuz dintre adevărat și închipuitul care se încăpățîna încă să reziste. Dar care, în cele din urmă, a pierdut și a fost exilat în povești. Pentru că dincolo de savoarea fanteziei, timp de secole civilizația a visat să vadă lumea exact așa cum este, s-o știe în amănunt, în cele mai ascunse detalii ale ei. Generații de ilustratori, apoi de fotografi și exploratori s-au îmbarcat în călătorii extraordinare, au muncit ca să aducă realitatea din ce în ce mai aproape, în fața fiecăruia. Accesul global la informație a redus și mai dramatic habitatul creaturii neverificabile. Și tocmai cînd animalul imaginar se apropia de inevitabila-i extincție, o minte artificială a început să născocească imagini sintetice ale unor fiare care n-au existat niciodată, totul cu titlu de real.
Într-o eră cînd trebuie să ne îngrijorăm mai degrabă pentru deepfakes ori de bots puși la muncă pe rețelele sociale și de voci mimetice care ne sună apropiații furîndu-ne identitatea, cîteva animalele false par poate o distracție nevinovată. Fascinația pentru ele vine pînă la urmă din apetența minților noastre pentru nou și inedit. Continuă să ne fascineze extraordinarul aproape credibil pentru că evolutiv am fost construiți să acordăm atenție anomaliei și excepției. Poate pentru că animalul rar sau necunoscut activează simultan în noi două impulsuri arhaice – curiozitatea și vigilența. Sau poate că, în ciuda întregii noastre educații științifice, continuăm să păstrăm o disponibilitate secretă pentru miracol. Dar, mă tem, credibilitatea creaturilor de pixeli se mai construiește pe ceva – anume pe profunda necunoaștere a lumii vii, întărită de dezinteresul pe care societatea l-a cultivat constant față de natură.
Fac fotografie de natură (și scriu despre ea) pentru că, după mine, nu ne poate păsa de lucruri pe care nu le știm măcar puțin. În cazul acesta, animalele, pe care încerc cu forțele mele să ni le apropii. Încă și mai rău, această grijă oricum șubredă și inconstantă a noastră pentru viu se vede deodată diluată încă și mai tare de incertitudinea existenței ființelor pe care le vedem în fața ochilor. Trăim, mi se pare, odată cu evoluția Inteligenței Artificiale prost instrumentate, o tragedie a cunoașterii, căci mii de ani ne-am pus mintea la contribuție întrebîndu-ne ce este realitatea, iar azi ne vedem nevoiți să ne întrebăm mai întîi care este ea.
Un mare pas înapoi, aș zice, ceea ce mă întristează teribil. Asta mai ales pentru că nu avem nevoie, de fapt, de bufnițe-vulpe, de păsări ireale, de monștri marini sau de alte vise digitale colorate. Nu atîta vreme cît chiar avem pe lume păsări remarcabile care zboară cu lunile fără să atingă pămîntul, colibri făcuți parcă din zale de metal, molii care văd culorile junglei noaptea la lumina Căii Lactee așa cum noi nu le vom ști niciodată, caracatițe care într-o secundă se prefac în piatră, amfibieni minusculi care-și păzesc puii și îi urcă în spinare pînă în înaltul boltei din selvă, mamifere veninoase cu bot de pasăre, păianjeni care construiesc capcane elastice, viespi ce-și adorm victimele și le sechestrează în camere de lut, insecte sociale care au inventat agricultura fără s-o știe, nevertebrate aproape nemuritoare, țestoase care navighează după busola pămîntului, ființe pentru care timpul curge mai încet ori mai repede decît pentru noi, altele care văd cu urechile și multe, multe alte minuni adevărate. Iar pentru ele toate nu trebuie să ne cultivăm credulitatea ca să înceapă să existe, ci doar să vrem să le cunoaștem sincer. Și atunci ne va păsa de ele.
Fotografiile aparțin autorului.
Gabriel Șerban este fotograf și scriitor. Ultima carte publicată: Povestiri din țara jaguarului roșu, Editura Humanitas, 2025.
