Alex Schulman (n. 1976) a urmat studii de cinematografie, literatură și filozofie la Universitatea din Stockholm. Are o strălucită carieră de jurnalist, blogger, crainic și producător TV. Două dintre romanele sale, Supraviețuitorii și Gara Malma, au apărut la Editura Humanitas Fiction.
Chiar dacă ați scris de mic, înțeleg că ați avut dificultăți în a publica prima carte: ați fost refuzat de cîteva ori de edituri.
Cred că știi și tu cum funcționează lumea editorială. La douăzeci de ani nu se presupune că poți scrie o carte, nu-i așa? Nu ar trebui. Nu e cea mai potrivită vîrstă pentru a scrie o carte. Problema cea mai mare a unui scriitor tînăr nu este calitatea scrisului, ci încrederea în sine, credința că scrierile lui sînt extraordinare. E o conjunctură destul de tristă. Eram un scriitor foarte prost atunci, care credea că este un scriitor foarte bun. Poți să îți imaginezi șocul pe care l-am avut cînd am trimis prima mea carte editurilor și nimeni nu a vrut să o publice. Credeam că lumea o luase razna. Credeam că am aceste manuscrise geniale și că nimeni nu vedea adevăratul geniu din ele. Dar erau foarte proaste. Nimeni nu a vrut să îmi publice scrierile. Asta se întîmpla în 2007. Bănuiesc că, atunci cînd Internetul a devenit un spațiu dedicat socializării și blog-urile au început să apară, așa au decurs lucrurile și aici, în România. Spre deosebire de anii precedenți în care de pe Internet puteai cumpăra un bilet de tren, acum puteai intra pe web pentru a vorbi cu lumea și pentru a-ți publica propriile scrieri. Așa că m-am gîndit că aș putea să îmi public singur scrierile, dacă nimeni nu avea să o facă. Am început să scriu pe acest blog, numit Being Alex Schulman. Am început pur și simplu să scriu, fără vreo strategie de marketing. Am început să scriu și numărul cititorilor a tot crescut.
Scrierile dvs. cele mai proaste au devenit de succes...
Exact. În cele din urmă, scrierile mele proaste deveniseră relevante pentru că oamenii începuseră să le citească, iar după trei-patru luni, blog-ul meu a devenit cel mai citit din Scandinavia. Acum toate editurile care mă refuzaseră în trecut voiau să scriu o carte și așa am ajuns să scriu prima mea carte. Este o carte pe care editorul meu de aici a refuzat-o. Mă întristează, dar o urăște. Este vorba de The Hurry to Love din 2008. Dar da, așa am început să îmi public scrierile.
Ce s-a întîmplat cu scrierile vechi pe care nimeni nu le-a vrut?
Încă sînt foarte proaste. Nici nu vreau să mă uit la ele. Sînt groaznice, te asigur.
Și cum sînt cele pe care le scrieți acum?
Mulți spun că pentru a scrie trebuie să citești, nu-i așa? Eu sînt convins că pentru a scrie trebuie, ei bine, să scrii. Așa că am scris. Pe acel blog am scris cîte cinci texte mai ample în fiecare zi. Am publicat foarte mult. Am continuat să scriu și să tot scriu și să învăț și să tot învăț. Cred că, în cele din urmă, am învățat să spun o poveste. Este o obsesie pe care o am. Îmi spun: „Cum pot face această poveste cît mai bună? Este o poveste atît de proastă”. Dacă am devenit un autor bun, asta s-a întîmplat pentru că nu am renunțat la scris niciodată. Mi-am dat seama de acest lucru abia anul trecut. Scriu un capitol, îl rescriu și îl tot rescriu. Cred că scriu, recitesc și rescriu fiecare capitol de vreo 150 de ori. Pur și simplu nu renunț niciodată. Este o întreagă frenezie. Soția mea spune că este ceva sumbru. Îmi spune că sînt o persoană profund dereglată și că ce fac este obsesiv și patologic, atunci cînd rescriu un capitol de 150 de ori. Dar cred că asta este ceea ce trebuie să faci atunci cînd nu ești foarte talentat. Dacă persiști, în cele din urmă ceva va ieși la suprafață. Există o poveste despre două broaște prinse într-un bol cu smîntînă. O știi? Nu? Atunci ți-o voi spune. Așadar, cele două broaște sînt prinse într-un bol cu smîntînă. Și-și spun una alteia: „Sîntem terminate! Cum putem scăpa din bolul cu smîntînă?”. Prima broască renunță. „Sîntem terminate. E OK. Voi muri.” Și se scufundă în bolul cu smîntînă și moare. Cea de-a doua broască n-are nici un plan, dar continuă să se zbată și să se tot zbată, pînă cînd smîntîna se întărește și se poate ridica la suprafață pentru a sări din bol. Sînt ca acea broască. Mă zbat pînă iese ceva. Îmi amintesc că am auzit, nu mai știu de la cine, că atunci cînd nu poți scrie, trebuie să muncești – să redactezi, să rescrii, să scrii primul draft.
Primele două romane ale dvs. traduse pînă acum în română prezintă cîteva similarități. Primul, Supraviețuitorii, este, de fapt, o carte despre frați, în timp ce Gara Malma este o carte despre surori. Ambele cărți sînt despre copilării nefericite și traumatizante, moarte, mutilare, divorț. Am citit într-un interviu că de copil erați interesant de propria copilărie, că erați obsedat de ea.
Cred că este o obsesie continuă. O enigmă pe care nu am deslușit-o încă. Ce înțeleg, însă, este că folosesc scrisul pentru a nu înnebuni. Mă gîndesc atît de mult la propria copilărie, încît e ca și cum aș retrăi-o. Știu că nu este un lucru bun pentru mine sau pentru familia mea. Dacă trăiesc în trecut nu sînt acolo nici pentru ei. Acum doi ani mi-am amintit subit de mașina pe care o aveau ai mei cînd eram copil. Era un Volvo 45GLT, pe care mi-l amintesc foarte bine. Îmi amintesc și acum plăcuțele de înmatriculare: H962. M-am întrebat dacă mai există, oare, această mașină. Am căutat pe Internet. În Suedia avem o platformă unde poți căuta după numărul de înmatriculare dacă o mașină este încă folosită. Această mașină veche, de acum 30 de ani, era încă undeva în Suedia.
Așa că l-am sunat pe proprietar și l-am întrebat dacă are încă acel Volvo albastru. Mi-a răspuns că da, dar că nu mai este funcțional, că se află în garajul lui și că se gîndea să îl arunce la gunoi. L-am întrebat dacă îl pot cumpăra de la el. Mi-a răspuns că da, dar că trebuie să vin să îl ridic cumva. I-am zis soției mele că mă duc să îmi văd vechea mașină, că voi face o călătorie de șapte ore în nordul Suediei. I-am văzut atunci expresia și mi-a spus „Ce lucru sumbru!”.
M-am urcat în mașină și am călătorit către cealaltă parte a Suediei, i-am bătut la ușă acelui om, cu inima pulsîndu-mi tare în piept, la gîndul că îmi voi revedea vechea mașină. Omul mi-a deschis ușa și m-a dus să îmi arate mașina. Am văzut-o. Era aceeași mașină. Pe locul din spate încă era lipită guma de mestecat pentru care tatăl meu s-a enervat îngrozitor pe mine. M-am așezat pe locul din spate și am început să dezlipesc guma și puteam mirosi anul ’83. Mirosul de căpșuni era încă acolo. Am continuat să dezlipesc guma de pe scaun și am început să plîng. I-am zis că trebuie să cumpăr mașina. Mi-a spus că e un gunoi, dar că mi-o va vinde. I-am zis un preț pe care l-a acceptat imediat.
Mi-am sunat soția și i-am zis că am găsit mașina și că o voi cumpăra. Mi-a spus că trebuie să încetez, că este o nebunie ceea ce fac. Mi-a spus să nu cumpăr mașina și să vin acasă. E un exemplu destul de bun pentru obsesia mea pentru propria mea copilărie. M-am întors acasă și mi-am dat seama că singurul mod în care pot controla acest lucru e prin intermediul scrisului. Așa că am stat la birou și am scris despre copilăria mea pentru a mă elibera de aceste sentimente, pentru a fi prezent în viața familiei mele atunci cînd ies pe ușa biroului.
Dacă îmi amintesc bine, în Supraviețuitorii este un băiat care lipește gumă de mestecat pe bancheta din spate, iar în Gara Malma cineva miroase acea gumă de mestecat. Ați plănuit acest „duet”?
Nu.
Ce cititor atent sînt!
Într-adevăr. Sînt impresionat.
Toate cărțile dvs. sînt, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin autobiografice. Ce căutați prin scrierea acestor romane autobiografice?
Nu caut neapărat ceva. Mereu încep cu o amintire. Gara Malma am început-o cu o amintire de cînd aveam șapte ani și stăteam întins în pat, încercînd să dorm, ascultîndu-i pe părinții mei din bucătărie care hotărîseră să divorțeze. Mi-am dat seama din discuția lor că asta urma, deoarece discutau despre cum urmau să împartă custodia copiilor. Așa era în anii ’70-’80 în Suedia. Nu știu cum era în România. Acum, în Suedia, custodia se împarte de la o săptămînă la alta, dar atunci se împărțeau copiii între cei doi părinți.
Își alegeau favoritul.
Exact. Le ascultam conversația și eram, evident, curios cum urmau să ne împartă. Atunci mi-am dat seama că nici unul dintre ei nu mă dorea cu adevărat. Încercau să mă arunce de la unul la celălalt: „Tu ar trebui să îl iei”, „Nu, tu ar trebui să îl iei”. A doua zi la micul dejun m-am purtat foarte frumos. Am împins la o parte acea amintire. O amintire tare tristă. Așa că am început să scriu pornind de la această amintire, iar apoi am construit întreaga carte în jurul ei.
La fel s-a întîmplat și cu Supraviețuitorii. Moartea mamei mele este un eveniment real. Ce a urmat, cînd eu și cei doi frați ai mei ne-am dus în apartamentul ei să vedem dacă este ceva ce am putea să luăm de acolo pentru a păstra o amintire de la ea, este tot real. Fratele meu a găsit un plic adresat „fiilor mei, dacă mor”. Am stat pe marginea patului. Trei frați adulți, am stat pe marginea patului ca niște copii și am citit acea scrisoare din lumea de dincolo. Cîteva luni mai tîrziu mi-am dat seama cît de bizară a fost acea experiență, așa că am construit o poveste în jurul ei. Cel mai adesea pornesc de la o amintire, în jurul căreia construiesc o carte. Acum am terminat cel mai recent roman al meu, care are de-a face tot cu o astfel de amintire.
Această obsesie a copilăriei persistă. Mi-a venit această idee acum doi ani și jumătate. Locul despre care scriu în această carte este o casă de vacanță din Varmland, în pădure. A rămas parte din proprietățile familiei, dar îmi este imposibil să merg acolo din cauza amintirilor chinuitoare. Mi-aș dori să mă pot întoarce acolo. Am fost acolo doar de două ori în ultimii douăzeci de ani – atunci cînd a murit mama mea și atunci cînd a murit tatăl meu. Altfel, nu aș fi putut merge acolo, dar mă gîndesc la acel loc așa de mult. Am sunat o artistă și am întrebat-o dacă mă poate ajuta cu construcția unei machete a casei de vacanță. Mi-a spus că da, dar că va costa ceva și că va dura măcar o jumătate de an, pentru că bănuia că voi vrea să arate cu exactitate ca acea casă, piatră cu piatră, copac cu copac, exact ca în realitate. Am început acest proiect, iar eu îi trimiteam poze și îi povesteam. Într-o zi, acest model de doi metri lățime și doi metri înălțime a fost livrat acasă la noi. Îți poți imagina fața soției mele cînd l-a văzut și i-am spus că îl vom pune în bucătărie. A refuzat, așa că l-am pus în biroul meu.
Acolo țineți și mașina?
Exact. Macheta conține și o mașină albastră. Am cerut ca machetă să redea cu exactitate o anumită zi – 17 iunie 1986. Așa că am sunat fotograful, să mă asigur că lumina este potrivită. Pînă și soarele. Lumina solară trebuie să fie în același loc pe scara Kelvin, nu prea departe de machetă, în așa fel încît atunci cînd soarele apune peste lac să arate exact la fel ca în acea zi. Am cumpărat acest reflector unde poți ajusta numărul de Kelvini, pentru a reda cu exactitate lumina din acea zi, din acea noapte. Cînd am văzut macheta am zis că trebuie să scriu un roman despre acea zi din copilăria mea pe care o revizitez obsesiv.
S-au recunoscut frații dvs. în romane?
Da, au regăsit momente pe care și le aminteau și ei. Recunosc unele lucruri, iar altele nu le sînt deloc familiare. Este periculoasă și instabilă această explorare a amintirilor mele. Fac toate aceste lucruri pentru a recîștiga controlul asupra propriei copilării într-un mod în care frații mei nu o pot face. Ar putea-o percepe ca pe un afront. Sînt foarte conștient de acest lucru. Am scris asta și la începutul unei cărți care nu a fost publicată în limba română, că le respect propriile povești, care ar putea fi diferite. Fiecare are propria viziune asupra adevărului. Eu am propria mea poveste, iar pentru mine este adevărată. Ei ar putea să aibă povești complet diferite și să fie și ele adevărate.
Amintiri, puzzle
E un paragraf într-una dintre cărțile dvs. unde spuneți că viitorul este predictibil, dar că trecutul este într-o perpetuă mișcare și se schimbă mereu. Bănuiesc că acesta este motivul pentru care ați început să mergeți la terapie. Cum a afectat această decizie sau cum a influențat scrierile dvs.?
Cred că terapia mi-a schimbat viața. Sînt sigur de asta. Am avut multe experiențe negative de-a lungul vieții. Odată am avut parte de acest tip de terapie, numit EDMR. Este, pe jumătate, o terapie prin hipnoză prin care te poți transpune înapoi în copilărie dintr-o mișcare a degetelor terapeutului pe care trebuie să o urmărești. Cînd face această mișcare îți spune: „Spune-mi despre o amintire”. Cînd am participat la acest fel de terapie a fost incredibil, pentru că am descoperit amintiri noi, amintiri pe care nici măcar nu știam că le am. Am dezgropat o amintire de cînd aveam trei ani.
Era o zi de duminică și părinții mei stăteau întinși în pat și strigau: „Hai la noi să ne dai un pupic! Dă-ne un pupic!”. Atunci am fugit în camera lor și am sărit în pat, l-am pupat pe tatăl meu, iar apoi am pupat-o pe mama mea, cu un gest de dezgust. Atunci tatăl meu m-a mustrat și m-a întrebat dacă mi se pare dezgustător să îi pup. M-am simțit atît de rușinat. Nu e o amintire neapărat importantantă, dar a fost uimitor să văd cum eram învinovățit, copil fiind, pentru felul în care am fost învățat să mă comport, pentru omul care deveneam. Cînd ești supus la această formă de terapie, pas cu pas, ajungi la traumele cele mai adînci, chiar la trauma care te-a marcat cel mai tare. Sau cel puțin acesta este scopul.
Pentru mine a fost o amintire pe care nu știam că o am, de cînd aveam cinci sau șase ani. Eram pe bancheta din spate a mașinii cu fratele meu, iar mama și tatăl meu stăteau în față, iar tatăl meu țipa: „Dacă nu te oprești din țipat, te arunc din mașină!”. Cred că am continuat să ne certăm pentru că, în cele din urmă, tatăl meu a oprit mașina brusc, a deschis portiera din dreptul meu și m-a tîrît afară din mașină, ca pe un sac de cartofi, pînă în cîmp. Era iarnă și m-a trîntit acolo, în cîmp. Apoi a plecat spre mașină. Am știut atunci că voi muri dacă mă lasă singur acolo. Era o chestiune de viață și de moarte. Am fugit înapoi la mașină și m-am urcat în ea. L-am văzut, apoi, pe tatăl meu cum a coborît și a deschis portiera iar, ca mai apoi să mă tîrască din nou în cîmp. Am căzut și m-am lovit tare rău, cît să nu mă pot ridica, așa încît stăteam întins și mă uitam la tatăl meu, care se ducea spre mașină. A urcat în mașină și a plecat. Am stat acolo întins, doar în tricou, știind că voi muri. Mi s-a părut normal ce urma să mi se întîmple, că urma să mor, pentru că mă simțeam neînsemnat. Simțeam că nu însemn nimic pentru nimeni și că nimeni nu mă iubește. Cînd am dezgropat această amintire am plîns continuu timp de o oră.
Cînd m-am întors săptămîna următoare, terapeutul a zis că trebuie să ne întoarcem în acel cîmp. Ne-am întors în acel cîmp timp de 35 de săptămîni, discutînd despre fiecare pas făcut în acea călătorie, cum se simțea pămîntul, unde era soarele pe cer, ce altceva se mai întîmplase. Am revizitat acel cîmp iar și iar, în același fel în care îmi scriu cărțile – scriu, rescriu și iar rescriu. Simt că acest tip de terapie este la fel cum este și cu scrierile mele. Cînd îți amintești ceva, treci iar și iar prin aceeași traumă, pînă cînd nu mai e la fel de intensă ca la început.
În timpul ultimei ședințe pe care am avut-o, terapeutul mi-a zis că nu crede că acel cîmp este un loc bun pentru mine sau pentru micul Alex, așa că trebuie să îl iau de acolo, să îl aduc în prezent, în camera în care ne aflăm. M-a întrebat dacă pot face asta și am spus că da. „E cu noi acum?”, a întrebat el. „Da.” „Unde este acum?” „Stă acolo, pe canapea” – am arătat către colțul camerei. M-a întrebat dacă nu cred, cumva, că e puțin speriat. „N-ai vrea să îl chemi să stea la tine în poală?” Și asta am făcut. Băiețelul acela eram eu. Atunci terapeutul s-a aplecat asupra băiețelului, nu asupra mea, și i-a zis: „Nu ești lipsit de însemnătate. Ești important. Meriți să fii iubit”.
Aceea a fost ultima noastră ședință. Acum cînd mă gîndesc la acel cîmp, deși sînt încă trist, nu mă mai sfîșie la fel de tare. Terapia m-a ajutat să retrăiesc și să mă eliberez de acea traumă. Același lucru îl fac și în cărțile mele.
Obișnuiți să spuneți poveștile de la sfîrșit la început. În același fel în care ați face-o la terapie. Trebuie să ajungi la ultima pagină a romanului pentru a ajunge la trauma cea mai adîncă. Ambele romane, Gara Malma și Supraviețuitorii, urmează același stil narativ, inversat. Cum ați ajuns la această formulă?
Ca orice scriitor, ca orice om care lucrează cu idei, ce fac este să folosesc o idee atunci cînd îmi vine. Cu Supraviețuitorii am început de la acea amintire a scrisorii mamei. Cînd luam prînzul cu un prieten polițist mi-a povestit că, atunci cînd interoghează suspectul unui omor, are un artificiu pe care îl folosește. Îl roagă pe suspect să povestească totul de la final la început pentru că e mult mai greu să minți atunci cînd spui o poveste de la coadă la cap. M-a intrigat mult acest lucru și de aici am pornit și eu cu scrierea poveștii mele.
Ați văzut filmul lui Christopher Nolan?
Da, Memento. L-am văzut. E și un episod din Seinfeld care este povestit de la final la început. Și o piesă de Harold Pinter pe care am văzut-o. Nu îmi amintesc titlul. Și o dramă despre infidelitate povestită la fel. Le știu. Știu că nu sînt primul care spune o poveste așa, dar iubesc acest truc, pentru că atunci cînd spui o poveste în sens invers e ca și cînd ai ruga cititorul să stea cu tine pînă la final. Îi rogi pe cititori să facă un puzzle, un puzzle despre tine. E un truc scriitoricesc.
Ați scris un roman în încercarea de a vă împăca cu mama alcoolică, roman care a apărut după moartea ei. A fost o coincidență sau ați publicat cartea după moartea ei pentru a vă asigura că n-o va citi?
Da. Nu aș fi putut publica acea carte cît încă era în viață. Nu își dorea să vorbească despre ce s-a întîmplat cînd eram copii. Cu cîțiva ani înainte de moartea ei, eu și frații mei am găsit-o la casa de vacanță, unde căzuse, beată fiind. Atunci am dus-o la dezalcoolizare. De atunci nu a mai băut. Ultimii doi ani din viața ei a reușit să se abțină de la a bea. De fiecare dată cînd am încercat să vorbesc cu ea despre ce se întîmplase în trecut evita să îmi răspundă. Era ca și cum aș fi vorbit cu pereții. Pot spune că această carte pe care am scris-o despre ea a fost, într-un fel, modul meu de a vorbi cu ea împotriva voinței ei.
