.jpg)
Cartea-album Înainte era mai bine / Înapoi era mai rău a caricaturistului Ion Barbu (n. 1953) a apărut recent la Editura Zugzwang (editurazugzwang.ro).
Ce carte-album este aceasta: retrospectivă, omagiu, testament artistic?
Ca orice operă care se respectă e un soi de șaormă cu de toate cele amintite. În plus, e cu dedicație pentru cei doi fii mei: Ion & Mihai, plus mulțumirile mele care merg către Camelia Toma și Rolland Szedlacsek, responsabili de haina grafică cu care mă prezint. Totodată, volumul pregătește publicul cititor & privitor pentru ceea ce va urma: Seria Ion Vodă Barbu / Opere cumplite. Primul volum este o carte la patru mîini și care imaginează cam cum ar putea arăta Petrila dacă ar încăpea pe mîinile lui Ion D. Sîrbu şi Ion de Barbu. E sub tipar, apare sub sigla Editurii Zugzwang a domnului Andrei Crăciun de care mă leagă Numitorul Comun zis și Radu Cosașu.
Ce preferi: să faci o caricatură, să desenezi un tricou/obiect, să construiești un muzeu?
Parafrazînd-o pe Constanța Buzea, pot spune și eu: „Văd caricatură și nestemate simt sub picioare”. Prefer așadar să dau jos pojghița de tencuială care acoperă toate lucrurile, oamenii și faptele ce mă înconjoară și să relev întreaga splendoare a caricaturii care ne împresoară. Restul e tăcere, sau ca-n caricatură, fără cuvinte.
Apropo de muzee: ce-ai făcut și cîte mai faci?
Că tot sînt la ora bilanțului, raportez cu mîndrie patriotică următoarele realizări: Casa Memorială lon D. Sîrbu & Mother’s Museum, ambele din Petrila, Muzeul Instalatorului Român din Petroșani, Muzeul Poezie(i) din Iași, Parcul Cultural, „Le sous-terre des hommes” din Exploatarea Culturală Petrila și Astra Poetic din Sibiu. În pregătire, cu dare-n folosință anul acesta: Casa Imemorială Ion Barbu, Father’s Museum, Muzeul Minerului: Esență!, Cel Mai Mic Muzeu Din Lume & Casa Patriotului Naționale, toate în Petrila. Precum Odiosul cel mic Ceaușescu, aș putea spune: Nu puteţi voi zugrăvi cîte muzee a făcut Ăl Bătrîn!
Care e muzeul tău preferat din toată România?
Recomand Muzeul de Artă Comparată din Sîngeorz-Băi, ctitorie a sculptorului Maxim Dumitraș, drept cel mai frumos și inteligent loc, musai de văzut, obligatoriu de admirat și necesar a fi recomandat. Pentru cei corigenți întru geografie, fac mențiunea că localitatea sus amintită face parte din județul Bistrița-Năsăud, deși, la ultimă vedere, pare topografic de pe altă lume.
Care e calitatea principală a unei caricaturi?
Nu știu alții cum sînt, dar eu zic așa: calitatea principală a unei caricaturi este dacă e semnată de mine.
Dar slăbiciunea ei?
Slăbiciunea principală a unei caricaturi este dacă nu e semnată de mine. Restul nu este decît caricatură leneșă ori puturoasă de-a dreptul.
Poate fi caricatura o armă?
Da, caricatura este o armă, o armă albă: „Un cuțit fără lamă căruia nu-i lipsește decît mînerul”. La asta s-a ajuns! Obrazul politicianului român este atît de gros încît nimic nu poate să-l mai crape. De rușine nici nu poate fi vorba.
Îi este permis caricaturii orice?
O caricatură nu poate deveni pupincuristă. Slavă Domnului & Doamne Ajută! În cazul în care Justiția devine Savonearolaistă, iar cele zece porunci sînt blocate la Curtea Constituțională, evident că dreptatea divină cade pe umerii caricaturii. Sigur! Caricaturii trebuie să-i fie permis totul. În fond, vorba lui Radu Cosașu, ea este cea care îți șoptește, în fiecare zi, fără să te bată la cap: să ai curaj! Altfel ar intra în jurisdicția Curții Constituționale și cum ar fi ca niște dumnezei ca Geani și Deliorga să te judece? E contra naturii ca niște caricaturi să judece caricatura, nu-i așa?
Ai avut vreodată probleme din cauza unei caricaturi: înjurături, bătăi, procese?
Să le luăm pe rînd. Bătăi: sînt ca F.C. Barcelona în vremurile lui Messi – zero bătăi! Am luat cîteva bătăi pe umăr, nu știu dacă se pun, urmate de vorbe care ne doare: „Băiete, ești bun, ești prea bun, ești ca de la țară!”. Înjurături: am carte, am parte! Procese: nu știu decît de două. Unul pentru o caricatură publicată în Suplimentul de cultură, altul pentru un desen publicat în Dilema veche. Nu am cunoștință să se fi încheiat vreunul, sper ca în buna tradiție a Justiției române să se prescrie amîndouă. Aș adăuga însă și categoria aprecieri: știu din surse sigure că Adrian Năstase, pe vremea cînd era prim-ministru, își însărcinase o consilieră să facă lunar recensămîntul caricaturilor semnate de mine și care-l aveau ca subiect. După prima lună, i s-a prezentat situația: total caricaturi – 56; caricaturi pozitive – 0; caricaturi negative – 56. Măsuri? S-a luat măsura abandonării proiectului.
Cum era lumea cînd ai început s-o desenezi/încondeiezi și cum e acum?
Pe vremea cînd am început să înfierez lumea strîmbă din juru-mi, Marea Adunare Națională nu votase nici o lege pentru finanțarea Partidului Muncitoresc Român. Astăzi, Parlamentul României alocă 1.750.000.000.000 de lei vechi partidelor politice. Mare parte din ei merg spre mass-media, iar mică parte (0,1750000000000 lei) merg spre caricatura de presă.
Chiar așa, dintre toți politicienii României, care ți-a fost cea mai frecventă sursă de inspirație, ca artist, şi cel mai longeviv motiv de disperare, ca om?
Cel mai longeviv motiv de disperare pentru mine ca om a fost: Gheorghegheorghiudejnicolaeceaușescuioniliescuemilconstantinescuioniliescutraianbăsescuklausiohannisnicusordan. Mai pe scurt: Ion Iliescu. Cum s-ar spune sau, mai bine zis, cum s-ar cînta: în tot ce-i mai frumos pe lume te văd pe tine, Nea Nelule! Adică: minciună, trădare, hoție, complotare, curvăsăraie, lașitate, idioțenie utilă, mineriadă, aroganță, cruzime, cinism, democrație originală, ipocrizie, incompetență, iresponsabilitate, manipulativitate, neremușcare, răzbunare, zelotrie, apastafie, sărăcie mimată şi cinste necinstită.
Crezi că o caricatură are o misiune socială – să reflecte actualitatea, să o sancționeze?
Demult, prin anii ’70, înainte de a emigra în SUA, celebrul caricaturist Ion Dogar Marinescu dădea un interviu în revista Flacăra unde, printre altele, făcea un calcul riguros matematic. Spunea că la o populație de 20.000.000 români există vreo 35 de caricaturiști pe care se poate conta. Fiecăruia din aceștia le revine sarcina de a fi avocatul a 571.429 de români verzi, adică necopți. De ei trebuie să ai grijă, să-i aperi, să-i speli, să-i educi. De mîncare nu spunea nimic. Mă consideram a fi parte din cei 35 de apostoli, drept care mi-am luat rolul în serios. Dacă m-am achitat de ce mi s-a pus sau mi-am pus singur în cîrcă, nu știu. Poate ar trebui să-i întrebați direct pe cei 571.429 de pacienți.
Este societatea românească o sursă nesfîrșită de inspirație? Duci vreodată lipsă de subiecte?
a) Nu-i dați caricaturistului cît poate să ducă! b) România este o glumă de insulă într-o mare slavă. c) Societatea românească e o sursă nesfîrșită de inspirație, niciodată de respirație! d) Cînd lipsesc subiectele, plouă cu predicate! Și, evident, cu virgulă între ele.
Sînt hazul de necaz și rîsul, în general, o salvare pentru noi, ca popor? Sîntem un „popor vegetal”?
Sigur că desenele mele puteau fi SMURD-ul avant la lettre et Raed Arafat. Dar tu, popor vegetal, nu şi nu, că Batman, Batman! Așa se face că-n Duminica Orbului, Surdului și Mutului l-ai ales pe Ion Iliescu. Te întreb, popor vegetal; cum ai putut alege un măi, animal? Unde am fi ajuns noi sîntem românii cu mine președinte al Frontului Salvării Naționale? Aud?
Joc fecund
Care e cea mai mare bucurie pe care ți-a adus-o arta ta?
Cea mai mare bucurie din viața mea s-a întîmplat pe 24 decembrie 1968. Aveam 15 ani și jumătate şi am debutat, pe mîna lui Ion Băieșu, cu două caricaturi în presa centrală. Eram ca Leonardo DiCaprio pe prova Titanicului, țineam în brațe pe draga de caricatură și urlam ca să mă audă întreaga lume că sînt regele ei. De atunci, de-a lungul a aproape 58 de ani și a peste 15.000 de motive (c’est-à-dire desene publicate) de a urla din nou, nimic n-a mai fost la fel.
Dacă te-ai putea retrage din viața asta, pentru o vreme, într-un tablou din istoria picturii, care ar fi acela?
Lacom fiind, nu m-aș retrage într-un singur tablou, ci în întreaga operă a lui Edward Hopper. Aș fi omul din colțul unei bodegi americane sau o tăcere cu pălărie, cu țigara stinsă, cu geamul aburit, sau o lampă care luminează doar jumătate de adevăr, sau o melancolie care n-ar fi mută și, undeva în fundal, senzația că orașul încă mai poate fi salvat printr-un desen făcut la timp.
Recomandă-ne un film și o carte descoperite recent care te-au impresionat pînă la lacrimi.
Sînt renumit în familie, dar și copios luat la mișto, pentru faptul că am reușit performanța, repetată la fiecare reluare, de a plînge la filmul Titanic. Alt film la care mi se îneacă corăbiile în propriile lacrimi este concertul David Gilmour live at the Circus Maximus. Circus Maximus din Roma, un spațiu antic enorm, încărcat de istorie universală și proprie, combinat cu muzică despre timp, pierdere, amintiri, speranță și mai ales moarte. Cît despre carte aș merge pe mîna Tatianei Țîbuleac cu a sa trilogie, piatră pe care mi-am zidit propriul muzeu personal.
Apropo, ai fost vreodată confundat cu poetul Ion Barbu? Cu ce sentimente ai răspuns… provocării?
Doar Google face asemenea greșeli. Dacă nu adaug și obîrșia mea, Petrila, la numele meu, poetul ia tot caimacul. Dar și eu am exploatat această confuzie. Pentru o mai bună vînzare am scos, mai demult, la Editura Humanitas un volum intitulat Joc fecund. Iar celor care încă mă mai întreabă dacă sînt originarul Ion Barbu le răspund că diferența dintre poet și mine este că eu, spre deosebire de el, sînt încă viu.
Chiar așa, din toată istoria poeziei române, ce versuri ai alege: a) ca motto în viață și b) ca epitaf?
Pentru ziua de azi aleg așa: motto – „Cîteodată mă înspăimînt privind mulțimea mea” (Constantin Virgil Bănescu); epitaf – „Nimic n-am scăpat printre degete: toată pulberea ta strălucitoare e-n mine” (Geo Dumitrescu). Mîine e o altă zi.
Credit foto Ion Barbu: M. Chivu
