În 1998, Ovidiu mi-a dat să citesc romanul Muzici și faze în manuscris. Urma să îl depună la Editura Univers pentru concursul de debut „Prima verba“. L-am citit în două nopți și am fost atît de impresionată de suflul narativ, de vibrația lăuntrică a personajului, încît am fost sigură că va fi un mare succes. Pe atunci lucram la Manualul de limba și literatura română de clasa a IX-a (împreună cu Elisabeta Roșca și Carmen Ligia Rădulescu, la Editura Univers) și îmi revenea în cadrul echipei, printre altele, introducerea cîtorva texte din literatura contemporană. Pentru că un capitol din romanul Muzici și faze apăruse deja în revista Interval, am ales un fragment din el și l-am introdus în manual, avînd în vedere că programa prevedea pentru această clasă, ca principale „valori și atitudini”, „interesul pentru lectură” și „plăcerea de a citi”.
Nu mă voi referi aici la scandalul manualelor alternative (lansat în media în trei rînduri, în 1999, în 2004 și în 2007), în cadrul căruia fragmentul din roman a fost o țintă predilectă, ceea ce a determinat, în ultimă instanță, eliminarea manualului din catalogul de profil, prin ordin de ministru, deși trecuse prin procedura de evaluare și tot prin ordin de ministru fusese validat.
Voi recapitula doar consecințele lui: dacă în 1999, punerea în discuție a manualelor a pornit de la întrebarea „Mai au loc scriitori naționali în manualele de limba și literatura română?”, cinci ani mai tîrziu, scandalul a vizat exclusiv manualul de la Editura Univers și romanul Muzici și faze, publicat între timp, de data aceasta acuzația fiind de pornografie. Manualul a fost „retras de la tipărire” printr-un ordin de ministru, la presiuni politice. Demersurile făcute de autori la Ministerul Educației nici măcar nu au primit răspunsul formal prevăzut de lege.
Deși în presa culturală și literară, respectiv în Observator cultural, Dilema, România literară, au fost reacții prompte, acestea nu au putut opri influența politicului, iar decizia administrativă a rămas definitivă și manualul pur și simplu a dispărut. Sau cel puțin așa am crezut, mai ales că aveam convingerea că în această „istorie” au fost implicate forțe și interese oculte.
Însă la ceva timp, cam după zece ani, cînd împrejurări de toate felurile ne distanțaseră de această etapă profesională și de elanul aferent, am aflat că, de fapt, manualul figura în continuare în catalogul oficial, ordinul respectiv fiind valabil doar pentru anul 2007-2008. Nimeni însă nu a anunțat autorii că în anul școlar următor manualul a reintrat în uz, iar profesorii de liceu, care fuseseră nevoiți să renunțe la el în anul anterior, nu au mai riscat să îl aleagă. De menționat că manualul se bucura de succes, ceea ce a indus ideea că și din acest motiv „economic” a devenit o „țintă”. Intenția mea este de a aborda acest subiect al relației dintre manualul de clasa a IX-a și roman cu altă ocazie.
Privirea mea asupra romanului Muzici și faze este, în primul rînd, o formă de doliu, încercînd să depășească „modul” intim de trăire și exprimare a acestei „stări” printr-un text, cel de față, despre cel care „rămîne” (în viață), dincolo de moarte, prin opera lui. Privirea mea este din „interior” pentru că Muzici și faze a făcut parte din viața mea, în primul rînd, biografic, în diferite feluri, ultimul, cel prezent, fiind cel mai tulburător: ca proprietate, ca moștenire, ca „drepturi de autor”, 25 de ani de acum încolo. Din „(alt) interior” este privirea mea de astăzi, cînd totul este atît de diferit față de primul meu „interior” cu Muzici și faze. Am particularizat acest „interior” printr-un termen al diferenței, „alt”, pentru a-l distinge de cel mai legitim „interior”, acela al autorului.
Primul (meu) interior este cel al primei lecturi, care a însemnat pentru mine (și probabil și pentru mulți dintre cititori) regăsirea acelei mari libertăți pe care ți-o dă adolescența, libertatea față de timp, simultan cu trăirea interioară și conștientă a unei temporalități care nu este decît a ta și numai a ta. Recunoașterea acestei stări, trecute, dar rămase undeva, în abisul nostru lăuntric, reprezintă pentru mine farmecul dintîi al romanului și unicitatea lui. Dezinvoltura și inocența cu care Tinuț își afirmă această libertate temporală ne aduce aminte de noi înșine și, indiferent de „fazele” prin care o recuperăm, calea spre „acel” timp, acel „alt” timp, este deschisă. Aparent, „acel alt timp” este o „lipsă” de timp, care sparge cadrele timpului convențional, obiectiv, fizic, linear, și ale calendarului unui adolescent, disciplinat în conformitate cu timpul școlar și cu ordinea temporală a adulților din jurul său.
Muzici și faze a fost receptat (și) în felul acesta, ca o frumoasă „poveste” a libertății ființei noastre în raport cu cel mai tulburător reper al condiției umane: timpul. Într-o notă de lectură cu ocazia celei de-a treia ediții a romanului (în Dilema veche, nr. 644 / 2016), Matei Martin punctează sentimentul intens de prietenie-rudenie cu personajul și îl explică prin inefabila situare în altă dimensiune a timpului decît cea convențională. „Această stare” a fost primul meu „interior” cu Muzici și faze. Înțelegerea și des-compunerea ei se scriu acum, ca o încercare de a „trece” o parte din doliu dinăuntru în afară.
„Alt interior” cu „Opera”
Romanul Muzici și faze a fost receptat și în raport cu profilul profesional al celui care l-a scris. S-a invocat adeseori statutul de universitar al autorului și competența lui în teoria literaturii: „este romanul unui excelent teoretician al prozei” (R. Voncu); „Faptul că Ovidiu Verdeș este profesor de teoria literaturii în cadrul Universității bucureștene nu rămîne fără consecințe pentru romanul său de debut” (M. Iovănel). Dispariția lui Ovidiu Verdeș impune însă o reașezare a operei care l-a făcut cunoscut în contextul scrierilor sale. Re-așezarea aceasta nu este însă doar una rituală sau formală, dictată de schimbarea condiției ontologice, menită să recapituleze dosarul de receptare pentru o evaluare în contextul literar de la noi. Această re-așezare se impune, în primul rînd, pentru stabilirea unui raport al acestei cărți cu restul „operei”.
Aparent, Ovidiu Verdeș nu a fost, în primul rînd, un producător de ficțiune, de literatură, deși notorietatea i-a adus-o acest roman, și nu activitatea lui științifică, care însă a fost principala sa „carieră”. Odată intrat în sistemul universitar, Ovidiu Verdeș s-a conformat rigorilor lui, chiar dacă acestea au fost derutant – chiar aberant – de schimbătoare pe parcursul celor 33 de ani petrecuți la catedră. Pe de altă parte, acest sistem nu acorda „valoare” (respectiv, „puncte”) activității literare a unui cadru didactic de la Facultatea de Litere (deși s-au văzut excepții!), chiar dacă opera literară ilustra domeniul de competență științifică (în speță, autobiograficul).
Ovidiu a menționat tîrziu în CV romanul sau paginile de poezie publicate în reviste de profil (fără a le include în „lista de lucrări”), ca și episodul biografic al participării la cenaclul Universitas sau rememorarea lui, sub titlul „Cenaclul ca (pre)text”, în volumul Universitas – a fost odată un cenaclu (Editura Muzeul Literaturii Române, 2008.). De-valorizarea producției științifice din cauza sistemelor de evaluare provizorii și inadecvate prin care a fost „măsurată” performanța academică a reprezentat un element descurajant în dinamica lui identitară, ducînd la o discreție accentuată, fără însă a-i modifica rutinele de studiu, interesul pentru cercetare și conștiința propriei valori.
Dorința de a scrie „literatură” l-a însoțit mereu pe Ovidiu, dar, în același timp, era pasionat de cercetare, iar munca la catedră, cu toată birocrația și continua ei birocratizare, avea prioritate. Un scenariu ideal de activitate, în cheie (auto)ironică este schițat în interviul cu Svetlana Cârstean, din 2002 (Observator cultural, nr. 102), cînd, la întrebarea „Există una dintre aceste două ipostaze – profesor și scriitor – pe care ai prefera-o în defavoarea celeilalte?” răspunde astfel: „ziua să predau, noaptea să scriu și a doua zi să predau ce am scris…”.
El și-a re-scris romanul în mai multe rînduri, începînd de la ediția a doua (Editura Aula, 2003). A treia ediție, din 2016, de la Editura Polirom, a însemnat o re-scriere de doi ani, care apoi a fost abandonată, revenind la prima ediție (Editura Univers, 2000), pe care însă a revăzut-o, mai ales stilistic, în mod minuțios: „multe revizuiri microscopice, de la evitarea unor repetiții de cuvinte la topica și punctuația frazelor”.
Despre prima ediție trebuie spus că a pornit de la un manuscris mai mare cu aproximativ 150 de pagini, ajustat ulterior la cererea editorului. Pentru a întregi tabloul Muzici și faze, adaug că o continuare a romanului a fost scrisă în cei doi ani în care am stat în Franța, însumînd în jur de 400 de pagini, dar nefiind finalizată din cauza a două impasuri: unul de creație și altul de circumstanțe. Impasul de creație a venit din dificultatea de a găsi un „început”, un capitol introductiv convenabil. Această „criză” a fost adîncită de furtul tuturor device-urilor electronice pe care arhivasem „memoria” ultimilor zece ani (două laptop-uri și un hard-disk extern) pe 13 iulie 2013.
Renunțarea la publicare și motivarea ei au venit apoi aproape de la sine: „Eu scriu destul de chinuit, cu multe variante, și mi-e greu să mă împart între literatură, teoria literaturii (domeniul meu) și activitățile didactice. Adăugați la asta faptul că o a doua carte ar trebui să fie altceva decît Muzici și faze, și, dacă se poate, una mai bună”. În 2024, avea să apară la Editura Polirom continuarea primului roman sub titlul Alte Muzici și faze, scrisă între 2010 și 2013.
Această recapitulare a ceea ce a fost și este opera literară a lui Ovidiu în timpul vieții este necesară pentru a o completa cu ceea ce am găsit după ce el nu a mai fost.
Ca într-un roman din secole trecute a apărut un „sertar” cu manuscrise, de fapt, un compartiment al bibliotecii moștenite de la tatăl lui. Dosarele conțin scrierile lui pînă în 1990, unele – puține – sînt datate chiar din 1991. Între ele, trei, de dimensiuni mari, din perioada 1980-1981, adică din clasele a XI-a și a XII-a. Manuscrisele din cuprinsul lor sînt fundamentale pentru a contura ansamblul operei lui Ovidiu. Ele conțin în principal poezie, dar și proză și piese de teatru, critică și reflecție literară. Importanța acestor trei dosare este foarte mare, pentru că ele arată o autoreprezentare clară pe care Ovidiu o avea la 17 ani despre propria carieră.
Aceste manuscrise însumează în jur de 1.000 de pagini, iar amploarea și varietatea lor susțin ipoteza că Ovidiu Verdeș a avut de dinainte de a împlini 18 ani, adică de dinainte de a fi major, un proiect de operă literară totală, producînd în acest scop texte de tip literar în principalele genuri și specii, chiar și texte intitulate roman, care sînt, desigur, fragmentare, ceea ce are aspectul unui șantier de lungă durată al unui scriitor complet, de carieră.
(fragment dintr-un eseu mai amplu din volumul colectiv de perspective critice, evocări și restituiri Reverență și nonconformism. Teoria și literatura lui Ovidiu Verdeș (1963-2022), coordonatoare Roxana Eichel, aflat în curs de apariție la Editura Muzeul Literaturii Române)
