● Kadjavsi, Above Albatross, Bedroom Honeymoon, 2025.
Există albume care își anunță miza lipsei de perspectivă cu o anumită onestitate. Așa e Above Albatross, al doilea exercițiu de căutare a identității al grupului bucureștean Kadjavsi: un produs care încearcă să exprime o tensiune britanică fără a fi britanic, o alienare urbană fără oraș, un fel de post-post-post-post-post-punk fără cartier industrial intrat în faliment moral și economic. De aici senzația asta de mîncare scumpă mestecată încet de prea multe ori, cine mai știe?! De fapt, știm foarte repede ce ar vrea să fie. Recunoaștem aproape toate citatele, aproape toate parafrazele, aproape toate referințele, dar nu găsim încă un spirit care să-l și locuiască.
„True Defective”, opener-ul, e un fel de yardactism cu accent balcanic, iar accentul ăsta e cea mai simpatică treabă de-acolo. Naratorul, un pic extenuat, se zbate între două registre – cinismul fără obiect și confesiunea emoționată și aditivată. Mark E. Smith știa că cinismul nu funcționează fără destinatar, că nu e doar un monolog interior. Imitîndu-l, Nikita Dembinski e politicos și plicticos. Măcar invocata Yard Act și alde Squid și Black Country, New Road or avea ce observa în afară, nu se închid în interior, aruncînd totodată și cheia (auto)ironiei pe geam. Au colțul de stradă, pub-ul, chiria, naveta, proximitatea șomajului, privirea oblică. Kadjavsi se așază bine-mersi în centru, într-un sens giratoriu plin de obsesii, cerîndu-i inevitabil ascultătorului să accepte un tip excepțional de fragilitate: „I just wanna leave the past behind, / Wouldn’t wanna let the past decide, / Whatever thoughts are running through my mind, / I won’t think about, / I won’t think about it. / The city sleeps / When I’m awake at night. / I’m all alone, / But I’m in naked light. / Sheer fantasy / To think one might / Not think about, / Not think about it. / To get inside, / Just walk away. / Even so, / No better way / To get a grip, / The fear and doubt, / Don’t act like there is not around”.
Dar și fragilitatea asta parcă e un costum de nuntă: pauzele actoricești, tremurul studiat, precaritatea emoțională ca substitut al celei materiale. Există și niște momente în care albumul respiră un pic mai adînc și, pentru cîteva secunde, pare că își găsește un scop în viața asta scurtă de trupă indie. Să zicem că una dintre piese (rareori contează cum se numește) lasă chitara să caute o altfel de direcție. Nu e deloc mult, dar e suficient cît să te întrebi dacă oamenii ăștia nu au totuși și un propriu timp interior, nu doar un playlist de influențe. În esență, problema albumului e simptomatică pentru o așa-numită cohortă indie locală, fie că se cheamă Om la Lună sau Orkid, care ar trebui să afle constant pe pielea ei că identitatea nu se compune din traume importate fără prospect. La urma urmei, nici nu e nevoie de teorii de clasă ca să știi că sound-ul ăsta nu se învață din tutoriale.
Paul Breazu este jurnalist
