Zilele Arhitecturii Balneare la Govora, ediția a șasea (1-3 august), sînt organizate de colectivul de arhitecți, istorici de artă, specialiști în management cultural și în comunicare Studiogovora (http://govora.studio) în parteneriat cu Hotel Palace (Băile Govora SA), Amural, Cazicom.
Mai întîi, ce a făcut Studiogovora în ultimul an?
Radu TÎRCĂ: Ne-am concentrat puternic pe zona de advocacy. Am încercat să aducem în atenție modul defectuos și adesea abuziv în care administrația locală gestionează dezvoltarea urbană și construcțiile noi, în special în raport cu patrimoniul. Considerăm esențial să semnalăm aceste derapaje, să propunem alternative și să susținem o viziune coerentă pentru viitorul orașului.
Tot efortul a venit și cu o campanie de defăimare în presa locală, care încearcă să pună la îndoială autenticitatea activităților noastre și motivațiile din spatele implicării civice. Chiar și în acest context, ne menținem direcția și principiile – continuăm să lucrăm transparent, cu respect față de istorie, comunitate și viitorul orașului. Am continuat studiile pe clădirile pe care lucrăm, una din bucuriile noastre fiind restaurarea nimfei de la Izvorul Ferdinand și ne bucurăm să anunțăm parteneriatul nostru cu Băile Govora SA pentru un nou proiect pe fonduri europene – Vila Zorileanu, primul proiect european de la restaurarea Hotelului Palace acum zece ani.
Zilele Arhitecturii Balneare de la Govora de anul acesta au ca supratemă „Între vecini”. Pentru cei care încă n-au aflat de el, ce își propune acest tip de eveniment și cui îi este destinat?
Irina LECA: Zilele Arhitecturii Balneare de la Govora sînt, de fapt, o invitație la redescoperirea orașului pas cu pas, clădire cu clădire. E un eveniment care aduce împreună localnici, specialiști și vizitatori curioși, pentru a vorbi despre trecutul și viitorul clădirilor de patrimoniu, dar mai ales despre ce putem face împreună, între vecini, ca stațiunea să prindă din nou viață.
Ce facem, mai exact? Ne plimbăm, povestim, explorăm. Organizăm tururi ghidate, proiecții de filme, expoziții și discuții relaxate despre cum am putea repara, întreține sau reimagina locurile care ne înconjoară. Fiecare loc devine prilej de dialog, fiecare clădire abandonată – o idee în devenire.
Evenimentul e pentru oricine e curios, implicat sau pur și simplu atașat de Govora, fie că locuiește aici, fie că o vizitează. În timp, ne dorim ca aceste activități să inspire un alt fel de relație cu orașul: mai grijulie, mai proactivă, mai colaborativă. Ideal ar fi să putem spune, în cîțiva ani, că „Zilele” au contribuit la transformarea Govorei într-o stațiune vie, îngrijită, de care comunitatea e mîndră, și asta nu printr-o rețetă magică, ci prin pași mici, făcuți împreună.
De ce „Între vecini”?
Irina LECA: Govora e un oraș mic, unde ești mereu între vecini, iar pentru noi vecinii și vecinătățile au fost tema centrală în ultimul an. Un șantier recent început, care a presupus demolarea vilelor istorice din jurul foișorului interbelic pe care l-am restaurat, ne-a tot făcut să ne gîndim la cum te porți cînd vii într-un loc nou și cum devii un vecin bun pentru vecinii tăi. Care, la Govora, nu sînt doar oamenii, sînt și pădurea, spațiile verzi, spațiile publice sau cele folosite informal de comunitate. Între vecini deschide discuția despre nevoia de comunitate, de colaborare și, în special, de grijă comună și responsabilitate.
Ce se va întîmpla concret anul acesta la ZABG6? Ce s-a păstrat, ce ați adus nou?
Ștefania TÎRCĂ: Anul acesta, evenimentul va avea o ediție mai relaxată, desfășurată pe parcursul a trei zile. Am păstrat multe dintre activitățile deja cunoscute: tururi ghidate tematice, expoziție, seară de film, proiecții de lumini pe fațadele clădirilor istorice – datorită parteneriatului cu Amural –, iar pentru tradiționalul concert de încheiere avem o invitată specială, Corina Sîrghi.
Revenim, pentru al treilea an, cu Concursul pentru cea mai dichisită Grădină – o tradiție pe care am reactivat-o și pe care continuăm să o adaptăm, tocmai pentru a încuraja govorenii să transforme stațiunea într-o adevărată grădină deschisă. Este și un pretext bun să ne apropiem mai mult de vecini, să povestim, să schimbăm idei și secrete de grădinărit. Am gîndit un program de vară, mai aerisit, pentru că am observat că la edițiile trecute vizitatorii încercau să ajungă la toate activitățile, dar nu era mereu simplu să le urmărească prin tot orașul. În plus, anul acesta, ZABG se suprapune cu Școala de vară Govora Heritage Lab și, pentru prima dată, deschidem publicului Vila Constanța Marieta – frontul nostru de lucru pentru două săptămîni împreună cu studenți la Facultatea de Arhitectură din București.
Ce înseamnă Govora Heritage Lab?
Radu TÎRCĂ.: Noi denumim Govora Heritage Lab tot ce înseamnă activitatea noastră de cercetare prin proiecte – exact cum îi spune numele –, este un laborator de idei pentru patrimoniu, un teren experimental în care adesea teoria se întrepătrunde cu practica. De anul trecut, Govora Heritage Lab s-a transformat în tagline-ul școlilor noastre de vară dedicate patrimoniului. Govora Heritage Lab de anul acesta este, practice, un atelier deschis în care studenți la Arhitectură lucrează direct pe o clădire istorică, învățînd despre tehnici tradiționale și intervenții de restaurare. Pe lîngă componenta educativă, proiectul își propune să aducă în atenția comunității locale valoarea patrimoniului din stațiune, într-un mod practic și accesibil. E un mod de a transforma protejarea patrimoniului într-un proces activ, viu, care implică atît viitorii specialiști, cît și oamenii locului.
Ce e ușor, ce e dificil cînd organizezi așa ceva după șase ediții? Cine vă sprijină în acest demers și cine ar mai putea / v-ar plăcea să vi se alăture?
Catinca MĂNĂILĂ: De la început, ZABG a fost un mod de a dovedi că stațiunile nu sînt doar pentru recuperare, ci că, prin activitățile noastre (prin cultură, pînă la urmă) putem contribui la starea de bine a vizitatorilor și localnicilor. Cu cinci ediții în spate, am spus povestea Băilor Govora, am expus valorile de patrimoniu și, zicem noi, am creat și o structură de entertainment în oraș. Încercăm să păstrăm elementele esențiale ale programului – tururile, concertele, mapping-ul pe clădiri istorice – și să integrăm în fiecare ediție cîte ceva nou. Cum ne adresăm, practic, tuturor categoriilor de public cu evenimentele de la ZABG, o provocare este să interpretăm patrimoniul și contextul pentru vîrste diferite și în discursuri accesibile.
Ce e minunat este că s-a strîns în jurul nostru o comunitate de specialiști, de turiști care vin la Govora special pentru ZABG, de parteneri locali și regionali care nu s-ar fi legat fără continuitatea evenimentului. Asta ne-a permis să eficientizăm organizarea cu fiecare ediție, pînă în punctul în care sîntem abordați cu propuneri de colaborări și avem vecini pe care ne putem baza, care ne ajută în fiecare an. În unii ani cu finanțări publice, alteori pe cont propriu, efectele proiectului se văd în vizibilitatea pe care ZABG au oferit-o echipei și orașului și în locul cimentat al activismului de patrimoniu în stațiune.
Mediu, om și oraș
Despre ce vorbim cînd vorbim despre „patrimoniul din Băile Govora”? Ce îi trebuie Govorei și de ce anume se poate lipsi?
Irina LECA: Într-o notă academică concisă, vorbim despre un peisaj cultural terapeutic. Vorbim despre un loc în care natura, arhitectura și oamenii au fost în echilibru, un loc unde se venea nu doar pentru tratament, ci pentru o experiență completă de vindecare. Ce are valoros e tocmai această relație fină și rară dintre mediu, om și oraș, între pădure și parc, între arhitectura eclectică a vilelor și viața liniștită a stațiunii, între gesturile simple de îngrijire și sentimentul de apartenență. Și asta se pierde încet și sigur atunci cînd privim la clădiri doar ca la obiecte izolate.
Ce îi trebuie Govorei? Răbdare, grijă și viziune. Să repună în legătură ce s-a rupt: omul cu locul, comunitatea cu spațiul public, orașul cu identitatea sa. Patrimoniul nu e o frînă, ci o resursă. Are nevoie de investiții bine gîndite, de turism lent, de reparații făcute cu cap, de implicarea celor care trăiesc aici. Govora se poate lipsi fără regrete de tot ce îi amenință echilibrul: beton în pădure, clădiri fără rost, nepăsare, kitsch și graba după profit rapid.
Bianca ONEAȚĂ: Cînd vorbim despre patrimoniul din Băile Govora, vorbim despre clădiri vechi cu valoare istorică, despre parcul balnear și despre apele minerale care au făcut localitatea cunoscută. Govora are valoare prin arhitectura ei, prin liniște, prin aerul curat și prin trecutul legat de tratamentele balneare. E un loc mic, dar cu o identitate clară.
Ce-i lipsește? Îi lipsește întreținerea constantă, fonduri pentru restaurare și, poate cel mai mult, un plan clar de viitor. Ne-am putea lipsi de proiectele fără legătură cu spiritul orașului sau de modernizări făcute fără grijă față de ceea ce există deja. Nu e nevoie să devenim altceva, ci să păstrăm ce avem și să punem în valoare ce e autentic. Pentru noi, locuitorii, patrimoniul înseamnă normalitatea zilnică: clădirile pe lîngă care trecem, poveștile auzite din familie și sentimentul că locul ăsta are un rost.
De ce se tem autoritățile de patrimoniu? Și de ce există atîta grijă față de patrimoniu la nivel privat?
Radu TÎRCĂ: Pentru multe instituții publice, patrimoniul înseamnă responsabilitate, costuri și risc. Există și o neînțelegere a valorii reale a patrimoniului: se privește doar prin prisma constrîngerii juridice – „nu avem voie să ne mai atingem de el” –, ca o piedică în calea dezvoltării, în loc să fie văzut ca o resursă pentru dezvoltare. În plus, gestionarea patrimoniului necesită expertiză și răbdare, iar asta nu se potrivește mereu cu ritmul decizional al politicii locale.
Nu aș generaliza totuși, sînt și destule exemple bune. La fel cum nu aș generaliza deloc în ceea ce privește inițiativa privată. În realitate, există un cerc destul de restrîns al apărătorilor patrimoniului, iar colegii noștri din ONG-uri sînt supraîncărcați de cît de multe nevoi există. Sîntem cu toții motivați de recîștigarea identității comunităților noastre, de spaima că ceva, odată pierdut, nu va mai putea fi recuperat. Cîteodată eforturile noastre au efect, sensibilizează și oamenii se alătură, iar asta e grozav.
Ce alte inițiative din zona Olteniei de sub Munte vi se par binevenite?
Irina LECA: Oltenia e, cel puțin după unele evaluări, cea mai puțin dezvoltată turistic dintre regiunile istorice ale României. Și totuși, are un patrimoniu cultural și natural care nu doar că rivalizează cu al altor zone, dar în multe cazuri le și depășește. Doar în Vîlcea, de exemplu, sînt cinci stațiuni balneare, fiecare cu povestea și farmecul ei.
Partea bună e că încep să se vadă semnele unei treziri. Se deschid puncte gastronomice locale, Asociația Kogayon derulează un program simpatic de educație ecologică pentru copii – „Ranger Junior” – și Festivalul Licuricilor atrage tot mai mulți vizitatori în mijlocul naturii. Sînt tot mai multe inițiative, iar interesul pentru destinațiile autentice și experiențele culturale crește vizibil, inclusiv printre turiștii numeroși care vin în sejururi balneare. Zona începe să fie descoperită de cei care caută locuri mai puțin umblate, cu personalitate, unde turismul se face cu răbdare și respect. Oltenia poate că nu e (încă) pe primele pagini ale ghidurilor de călătorie, dar tocmai asta o face specială.
Ce cărți/documentare/podcast-uri ne recomandați pentru a înțelege mai bine patrimoniul?
Irina LECA: Pentru cei care vor să înțeleagă mai bine ce înseamnă patrimoniul, avem cîteva recomandări care ne sînt foarte dragi. În zona de podcast-uri, merită să ascultați „Cine ascultă o casă” și Urboteca, ambele surprind conversații vii, sensibile, despre cum trăim patrimoniul în fiecare zi, nu doar cum îl conservăm.
Ca lectură, recomandăm Curating Decay de Caitlin DeSilvey, o carte foarte poetică despre ruine, trecere și fragilitate, dar și Uses of Heritage de Laurajane Smith, care explică cum patrimoniul nu e ceva fix, ci ceva ce construim și negociem mereu, ca societate.
Pe partea de filme, ne uităm cu mare interes la selecțiile de la Festivalul UrbanEye. De acolo am descoperit Grandad and the Pier, un documentar cald și emoționant despre atașament și reconstrucție, pe care l-am proiectat și anul trecut la Govora. Anul acesta ne bucurăm să aducem HouseEurope – Power to Renovation – A Question of Values, care vorbește exact despre valorile din spatele renovărilor și despre ce (și pentru cine) salvăm. Și, evident, nu poate lipsi Planeta Petrila, un film esențial despre memorie, umor și luptă culturală.
Ca temă de reflecție: ce au pierdut românii prin degradarea vechilor stațiuni balneare?
Ștefania TÎRCĂ & Radu TÎRCĂ: S-a pierdut o parte din identitatea culturală și socială construită în jurul acestor spații, care funcționau nu doar ca centre de sănătate, ci și ca locuri de întîlnire, dialog și coeziune socială. Stațiunile balneare erau, în trecut, veritabile laboratoare de modernizare: arhitectură valoroasă, peisagistică gîndită, ritualuri sociale, un mod de a trăi timpul liber cu sens. Prin abandon și neglijență, s-a pierdut o tradiție a îngrijirii – nu doar a corpului, ci și a spațiului construit și a peisajului cultural.
Bianca ONEAȚĂ: Ca localnici, am pierdut mai mult decît clădiri frumoase sau turiști. Odată cu degradarea stațiunilor, s-a pierdut o parte importantă din memoria colectivă – un fel de a fi, de a trăi sezonul, de a te bucura de loc și de oameni. Pentru localnici, mersul la băi nu era doar tratament, ci și obicei, rutină, socializare. Stațiunea era un loc viu, unde se legau prietenii, se auzeau accente din toată țara și viața pulsa altfel, mai intens.
Odată ce s-au dus turiștii, s-au dus și locurile de muncă, și forfota, și serile de vară cu muzică sau spectacole. Cultura locală s-a retras, parcă, într-un colț. Iar pentru cei care au crescut aici, e greu să nu simți o ruptură: cînd eram copii, ne împrieteneam imediat cu „cei de la vilă” – veneau an de an și deveneau parte din povestea noastră. Azi, astfel de legături abia mai apar.
Studiogovora (http://govora.studio) este un colectiv format din Ștefania Tîrcă, Irina Leca, Catinca Mănăilă, Roxana Mazilu, Bianca Oneață și Radu George Tîrcă. Radu și Ștefania sînt arhitecții din spatele Atelier Govora, iar de sase ani Radu îndrumă studenti de anul 1 la UAUIM. Au început să studieze evoluția și patrimoniul statiunii în 2019, în timpul proiectului de diplomă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“. Irina este istoric de artă și manager cultural, cu un master în managementul patrimoniului la Central European University, și s-a alăturat echipei în 2020 ca manager de proiecte. Catinca a absolvit și ea același master la CEU, cu focus pe istorie urbană. S-a alăturat echipei în 2021 și se ocupă de interpretarea, promovarea și comunicarea patrimoniului arhitectural. Roxana este specialistă în comunicare cu experiență de peste 15 ani în presa scrisă, în proiecte sociale și de protecția mediului și autoarea platformelor online dedicate cunoașterii istoriei și promovării stațiunii Băile Govora. Bianca este absolventă a masterului de comunicare și gestionare a site-urilor web din cadrul Unistra (Universitatea din Strasbourg) și coordonează implementarea programelor digitale în universitățile participante la programul Erasmus. Bianca și Roxana s-au alăturat echipei în 2022 și, asemenea lui Radu, au crescut în Băile Govora.
Foto: Vila Ivanovici, credit: Studiogovora
.jpg)
