● Kayo Dot, Every Rock, Every Half-Truth Under Reason, 2025.
● Toby Driver, Raven, I Know That You Can Give Me Anything, 2024.
Toby Driver (n. 1978) e un muzician american excesiv de prolific, avînd publicate, sub diverse proiecte, un număr de albume aproximativ egal cu vîrsta sa (în jur de 47), o campanie inițiată în timpului liceului și care va continua pînă la moarte, poate chiar dincolo printr-un eventual pact cu Inteligența Artificială. Totuși, evaluînd declarațiile recente ale artistului în media socială, e puțin probabil un astfel de pact, obiectivul recent declarat fiind să producă o muzică a cărei natură să nu poată fi prezisă de mașini, să se scurgă pe la colțurile distribuțiilor statistice ale AI generative. Misiunea a fost asumată demult, evoluția stilistică a catalogului său se întinde spre toate orizonturile – muzică ambientală, doom-metal, jazz, folk și pop progresiv.
Toby Driver e unul din numele pe care le-am revizitat mai frecvent în această rubrică, inclusiv cu ocazia primelor sale vizite în România – atît cu trupa Kayo Dot, cît și cu proiectul solo. L-am descoperit la începuturile epocii mp3 pe hard-disk-ul cu muzică piratată al unuia din serverele Politehnicii, o colecție muzicală gestionată ilicit de un inginer de sistem ursuz, care nu se mai află printre noi, dar căruia Clujul ezoteric îi datorează o parte din cultura muzicală. L-am urmărit de atunci pe Toby Driver în toate deghizările sale, jumătate insuportabile la ascultat, pînă am avut ocazia să cumpăr un hanorac din mîna sa cînd în turneul care trecea prin Cluj s-a nimerit să fie 1 Decembrie și toată lumea era ocupată cu artificiile și parada militară. Poate e unul din motivele pentru care acum se duce doar la București cu Kayo Dot.
Turneul e ocazionat de unul dintre albumele sale cele mai anti-structură, făcut să se înece în el Inteligența Artificială dacă vreodată va încerca să-i regurgiteze frazele compoziției. Asta înseamnă și că în bună măsură va da indigestie și cetățeanului de rînd după a cărui cogniție a fost modelat ChatGPT, iar cei care mai rămîn ar putea – sau nu – să fie în număr suficient pentru acest turneu. Mărturiile de la ArcTanGent și alte festivaluri recente au raportat un succes exaltant, probabil evenimentul live trece și prin albume mai cuminți ale trupei. Căci pe acesta din urmă nu pot să-l recomand cu inimă ușoară decît celor care s-au lăsat torturați de Swans, Oxbow, de teroarea subliminală a unor Diamanda Galas și Scott Walker. În mare parte lipsit de ingrediente rock, e o formă de muzică de cameră întunecată prin care răzbat raze confuze de melodie, mai mult prin voce căci vioara, viola și vibrafonul se ocupă de misiunea de destructurare anti-AI.
Celor care consideră că o astfel de recomandare nu merită efortul, le recomand la schimb albumul solo al lui Toby Driver apărut cu o jumătate de an înainte – o fațetă radical diferită a artistului, intens liric și melodic, o extremă romantică mai vulnerabilă în fața tehnologiei de regurgitare a artei, dar profund umanist și insidios cu sufletul de muritor. Aici printre referințele relevante s-ar număra Ulver, David Sylvian și post-punk-ul melancolic, deși o parte din texturile sonore de la Kayo Dot rămîn detectabile în tonul cald al chitarelor, în periatul tobelor, în vibrația mătăsoasă a basului. Un discret acompaniament vocal e asigurat de Nick Hudson, colaborator care s-a desprins de o vreme într-un interesant proiect propriu.
Proiectele lui Toby Driver, indiferent peste care ai norocul (sau ghinionul) să nimerești la o ascultare arbitrară, constituie o mișcare de rezistență a umanismului provenită din tulpina lăsată de Scott Walker și de alți avangardiști cu mult înainte să ne punem problemele pe care ni le punem azi – cu privire la rostul artei și artistului, la capacitatea de abstractizare pe care aceștia trebuie să o incite.
Kayo Dot vor concerta vineri, 5 septembrie, în Clubul Quantic din București.
