● Partizan, Nori peste Sălăjan, Electrecord, 2025.
Ultima piesă de pe ultimul album al trupei Partizan – și, din păcate, a vieții lui Adrian „Artan” Pleșca – are o aură de profeție tragică. Se intitulează „Ziua în care am părăsit planeta” și se încheie cu o numărătoare inversă, după un monolog despre ridicarea la ceruri șoptit de o voce cu distorsiuni statice (a lui Liviu Mihaiu, și autorul textului), amintind de fantomele cosmonautice din Odiseea Spațială ori Solaris.
Artan are ceva din transcendența personajelor respective, a dispărut asemenea maiorului Tom din opera lui David Bowie – deconectat treptat de lume, emițînd mesaje tot mai sporadice și criptice, decorporalizat la un moment dat într-un proiect NFT și o meta-pastișă Andy Warhol (https://artanu.muzicisifaze.com), pentru a transcende în final dinspre Everestul rock-ului românesc înspre Shambala eroilor pop culture.
Maiorul Tom se tot întorcea prin opera lui Bowie, la fel și Bowman în Odiseile Spațiale, misiunile unor astfel de eroi nu se încheie la momentul decorporalizării, urmează o fază de contaminare a realității cu mesajele lor. Concertele organizate recent în memoria lui Adrian Pleșca nu sînt priveghiuri, cît ritualuri de trecere – Artan e poate cel mai potrivit candidat al nostru la virtualizare/digitalizare într-un eventual metavers pop, care nici nu e așa îndepărtat în ceea ce privește posibilitățile tehnologice: e deja fezabil ca un ChatGPT să fie antrenat pe elucubrațiile și vocea lui domoală, o hologramă să-i reproducă frenezia din ultimul turneu Partizan; blasfemie, fie, dar, dacă se va face, Artan ar trebui să fie primul nostru reprezentant în lumile virtuale.
Am avut norocul să-i prind și eu pe Partizan în concert în toamna lui 2025, deși nu am înțeles mare lucru din ce se întîmpla pe scenă – tot un fel de ritual de trecere, îmbinînd tropi de prin toată cariera artistului: ironia amară a post-comunismului, ceva stand-up comedy nouăzecist, cîteva piese începute în anii ’80 și terminate abia acum, hărmălaie punk și cadență post-punk, post-manele și un soi de rock industrial al industriei dezmembrate, dată la fier vechi – Einstürzende Neubauten în halele abandonate ale Fabricii de zahăr Călărași.
Albumul reflectă aceeași lipsă de predictibilitate, o tactică asumată de la bun început de proiectul Partizan – lansat la trecerea între milenii de cuplul Artan-Suedezu și completat, în ultima vreme, cu Adrian Agheniței (bas și electronice) și Andrei Bărbulescu (tobe). Materialul începe cu „An Englishman in Sălăjan”, cu un iz de Beastie Boys geriatric, suficient de fredonabil pentru o largă distribuție radio. Sound-ul petrecăreț-dansabil mai revine de cîteva ori pe parcurs, însă e intercalat cu experimente avangardiste din tot spectrul de la post-punk la electro-ambiental. O invitată de marcă e diva goth Corina Sucarov (+SHE+), oferind pe „Sentimentul” o melancolie spectrală care acum răscolește, în retrospectivă.
„Omul care a uitat limba română fără să părăsească țara” a fost poate cea mai traumatizantă bucată din concert și e la fel de abrazivă și pe album, un circ absurdist pe seama analfabetismului funcțional și a dezintegrării cognitive, cu versuri bolborosite neinteligibil într-o devălmășie punk.
În anii ’90 se vorbea despre cum Timpuri Noi practicau versul subversiv și jocul de cuvinte pentru a eluda cenzura și interpretarea superficial-conțopistă; iar noi, cei care-i ascultam după ’90, eram mai deștepți decît securiștii și puteam gusta poantele. Cu noul album și turneul recent, Partizan a făcut ceva similar, însă la alt nivel, raportat la realitatea însăși – va trebui să trecem în următoarea ca să înțelegem toate poantele puse la cale pe acest album.
