La TIFF 24 a avut loc premiera națională a filmului Kontinental ’25, în regia lui Radu Jude, recompensat la Berlin cu premiul pentru cel mai bun scenariu. Filmat integral cu un telefon mobil, pe străzile Clujului, Kontinental ’25 spune povestea unei executoare judecătorești interpretate de Tompa Eszter, care trebuie să evacueze dintr-un subsol un om al străzii, care locuiește acolo ilegal. Acest om al străzii, numit Ion Glanetașul (cine a citit cu atenție bibliografia pentru Bac va tresări, cu siguranță) este interpretat de Gabriel Spahiu. Regizorul Radu Jude l-a distribuit pe Spahiu în aproape toate filmele sale. Am vorbit cu el despre colaborarea cu Radu Jude, dar și despre Moartea domnului Lăzărescu, de la a cărui lansare s-au împlinit 20 de ani. Gabriel Spahiu are și o licență în matematică, este actor la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov și cadru didactic la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București.
Cum s-a văzut Clujul prin acest obiectiv al unui telefon mobil cu care s-a făcut filmul?
De fapt, regizorul Radu Jude, care vine des la Cluj pentru că și predă la UBB, a fost impresionat de această devenire și diferență pe care a observat-o într-un fel foarte acut la Cluj și asta l-a marcat. Bucureștiul e deja distrus. Clujul e în drum spre… Nu, nu, nu exagerez. Clujul e foarte frumos. Nu știu ce se întîmplă la marginea Clujului, dar e superb orașul. Jude asta a vrut să urmărească, devenirea, orașul nou, omul nou, în raport cu orașul vechi și cu omul, să zicem, vechi.
Omul vechi este reprezentat de personajul pe care îl interpretați. El este declanșatorul întregii povești. Cum ați construit acest personaj?
Avem niște repere comune, eu cu Radu, și-o experiență de repere, să zicem, culturale, deși el e mult mai citit decît mine. Dar sîntem amîndoi pasionați de Beckett. Și ne-a convenit amîndurora această asemănare cu Beckett, a personajului meu. După aia am înțeles – eu, personal, nici nu i-am mărturisit lui neapărat –, am înțeles un pic care este rostul meu în economia filmului, adică asta am judecat foarte mult. M-am gîndit ce anume din mine i-a convenit lui pentru acest personaj și asta am căutat să înțeleg, să descopăr.
Ce credeți că a găsit?
O anumită autenticitate pe care o am eu în joc. Eu cred foarte mult în această autenticitate, nu pot să-i zic firesc, mai degrabă un anumit adevăr, un miros, cum ziceam și așa, asta, mirosul de transpirație. O să explic asta ca să nu par deplasat. Picasso, cînd a început să deseneze femeile lui cubiste, îl chema pe prietenul lui Matisse și zicea: uită-te, uită-te la ea, simți cît de adevărată este, simți cum miroase a transpirație? Asta era un semn al adevărului, al autenticității. Adică noi, oamenii, nu sîntem cei de pe Facebook. Mai mirosim și a transpirație, mai sîntem și strîmbi, adică avem și părți bune, și sîntem complecși, minunați, dar minunat de imperfecți. Și cred că asta am căutat mereu, asta îmi place mie să se vadă în general în ceea ce joc. E aproape un manifest nemărturisit. Un prieten, profesor de actorie și un mare actor, Adrian Titieni, spune că noi, oamenii, avem un organ de detectat minciuna. Și nu ne plac mincinoșii. Și este adevărat. Poate nu-i un organ denumit, dar avem sistemul nostru să detectăm falsuri, altfel n-am fi supraviețuit ca specie.
Deși, dacă stăm și ne gîndim la lumea în care trăim și la felul în care virtualul se interpune în viața reală, parcă ne pierdem acest simț.
Ne pierdem, exact. Și tocmai aici este, într-un fel, și valoarea filmului. Și îndemnul lui: „Dom’le, haideți să ne descoperim persoana aia adevărată, infinită și minunată din noi”. Adică e un pericol de a ne înstrăina de noi înșine, de a nu mai ști cine sîntem. Adică ne privim în oglindă, zicem „Mamă, ce frumos sînt” și ajungem să credem că sîntem cei din oglindă, nu cei care sîntem în realitate. Cu propria noastră imagine care este un construct orgolios, paranoid al nostru.
Am citit filmul Kontinental ’25 și din perspectiva situației politice dinainte de alegeri, care ne-a întins la maximum nervii, pentru că cred că mulți dintre noi au avut sentimentul că am putea să facem ceva ca să schimbăm lucrurile, dar nu știm ce să facem. Putem să interpretăm așa povestea voastră?
Povestea noastră poate fi interpretată și așa, bineînțeles. Deci există această diferență cumva socială între oameni. S-a întîmplat chestia asta. Se resimte în continuare. La toate nivelurile. Există și xenofobie, și homofobie, și toate fobiile există în noi. Cred că un prim pas pe care ar trebui să-l facem – pentru că ăsta e îndemnul filmului – ar fi să ni le descoperim, să avem curajul să ni le recunoaștem. Este esențial. Adică am trăit în noi, și social, în minciună. Noi înșine ne-am mințit pe noi, sîntem deformați. Eu vorbesc cu studenții mei și le explic de la primele cursuri: „Măi fraților, eu sînt un tip care a crescut pînă la 20 și ceva de ani în comunism. Eu sînt deformat. Să nu vă supărați pe mine dacă spun tîmpenii, pentru că sînt deformat. N-am ce să fac”. Adică, în primul rînd, măcar să-mi dau seama de chestia asta, că s-ar putea să greșesc. Și atunci să am grijă să mă îndrept. E primul lucru.
Dar pare că știm să comunicăm destul de bine cu ChatGPT, nu? În viața reală te joci cu Inteligența Artificială?
Mă joc, da. Dată fiind structura mea de matematician, eu înțeleg foarte bine ce vrea ea de la mine. Trebuie să poți să-l verifici. Să ai niște baze cu care să-l poți verifica. Și bazele sînt experiența de viață, lecturile și așa mai departe.
Mie mi se pare că Kontinental ’25 tocmai asta face, nu? Vine cu o grămadă de întrebări. Ăsta este rolul artei în prezent?
Da, să pună întrebări, nu să dea răspunsuri. Să ne facă pe noi să ne găsim întrebările. Pînă la urmă și Biblia nu dă soluții, pune întrebări.
Dar sîntem suficient de „harnici” ca să ne căutăm răspunsurile?
Nu mai sîntem și este și această polemică ce cred că există și la nivelul cărții, această ceartă dintre film comercial versus film de artă, film de autor, film de public, toate astea, publicul care zice „Băi, nu mă mai duc la filmele astea românești, nu le înțeleg”. Și am întîlnit într-un film, într-un documentar, un foarte bun exemplu, documentarul despre Nina Cassian, Distanța dintre mine și mine se numește. Sînt niște filmări de arhivă acolo, cu Păunescu, cu cenaclul, e și Sorescu, printre niște muncitori la o fabrică. Și se ridică la un moment dat un muncitor, așa, cu impertinența tînărului muncitor care le știe pe toate și care are toată lumea în brațele lui, și spune așa, cumva, arogant: „Spuneți-ne, de ce poeziile unui Eminescu, Minulescu și alți mari poeți le înțelegem de la prima lectură, iar poeziile unora dintre dumneavoastră nu prea le înțelegem”. Și Păunescu, care mie mi-e profund antipatic, și ca personaj, și ca poet, aici dă un răspuns genial. Zice: dacă n-ai înțeles, mai citește o dată. Publicul vine cu gîndul să stea pe spate și să fie servit cu cultura. Nu, este un efort biunivoc. Adică și eu fac un efort ca să înțeleg chestiile astea. Nu mi le bagă nimeni pe gît. Și ca să mănînci o căpșună, duci mîna, o iei, o duci la gură, faci un efort. Cam așa e și cu cultura. Autorul oferă niște indicii publicului, iar publicul, gîndind, își completează povestea. Dar fără gîndire nu merge.
S-au împlinit 20 de ani de la lansarea filmului Moartea domnului Lăzărescu, al lui Cristi Puiu. Faceți parte din distribuție. Era un moment în care nimeni nu paria pe filmul românesc. Cum vă raportați acum la acel moment?
Eu atunci eram decepționat. Eram după Marfa și banii al lui Cristi Puiu. Faptul că au venit atît de puțini spectatoră să vadă acest film la vremea respectivă, deși el fusese recunoscut de festivaluri importante, Cannes și așa mai departe, pe mine mă deprimase. Nu mai vedeam nici o șansă pentru filmul românesc. Și nici pentru mine însumi. Cristi Puiu a reușit cu filmul Moartea domnului Lazărescu să atragă atenția lumii asupra cineaștilor români. Cum zicea cel mai frumos Alex. Leo Șerban: Puiu a însămînțat, Porumboiu, cu A fost sau nu a fost, a udat și Mungiu a cules roadele. Și cred că avea dreptate. Adică, mă rog, nu știu dacă a cules roadele, nu știu dacă a udat, dar, în orice caz, Cristi a însămînțat foarte mult. A venit cu alte tipuri de valori și pentru noi, pentru actori, și pentru film, și pentru importanța filmului, și pentru importanța pe care o dădea el filmului, și a reușit să o imprime. Iar după Moartea domnului Lăzărescu a fost un val întreg, o mulțime de filme care erau băgate în seamă.
Cînd ați primit propunerea să jucați în Moartea domnului Lăzărescu, simțeați că alegerea de a face actorie fusese nefericită?
Nu, ziceam că alegerea mea de actor a fost nefericită. Ziceam că n-are loc, că nu știu ce să fac. Nu mă gîndeam să nu mai fiu actor.
Nu v-ați gîndit să vă întoarceți la matematică?
Nu, nu mă gîndeam să mă întorc la matematică. Nu m-am gîndit niciodată. Am zis că, într-un fel, este norocul și blestemul meu să fac actorie. Adică ăsta mi-a fost destinul. Mi-am acceptat destinul. Am muncit foarte mult, adică am tras foarte mult ca să mă fac actor.
De ce v-ați dorit să vă faceți actor?
Am vrut să dau la actorie în 1986, cînd am terminat liceul. Dar știam că se intra foarte greu și n-am avut curaj. Eram un om simplu, un băiat simplu de cartier. Deși eram la un liceu foarte bun din București. Dar n-aș fi intrat la actorie și n-am avut curaj să risc, mai era și povestea cu armata. Și am făcut vreo doi ani de matematică și acolo am realizat că adevărații matematicieni sînt colegii mei și că ei sînt realmente pasionați de matematică. Adică am întîlnit oameni cu care mergeam la cîrciumă și vorbeam despre teoreme de matematică, dar din pasiune, și mi-am dat seama că pentru mine nu era la fel. Atunci mi-am zis că am intrat la facultate, iau niște note OK la examen, fac matematică, o termin, dar nu mă pasionează ca pe ei. Și m-am dus la un teatru studențesc, „Podul“, pe vremea mea, condus de Cătălin Naum, la Casa Studenților „Grigore Preoteasa“, din București. Un teatru de amatori pentru studenți și acolo mi-am descoperit pasiunea. Adevărata mea pasiune. Adică nu mai mîncam, nu mai dormeam. Pur și simplu am simțit că asta trebuie să fac. Am făcut un pact cu mama să termin Matematica și, după aia, să fac ce vreau eu. Tatăl meu murise. Am avut noroc că a venit Revoluția. Și în 1991 am dat la teatru. Prima dată am picat. Și în ’92 am dat din nou și am reușit. La nivel de meserie, de menire socială, să faci ceea ce poți să faci și ceea ce îți place să faci este mare lucru. Indiferent de retribuție, și cînd eu cîștig 15 lei, iar celălalt cîștigă 16, nu mă interesează. Eu fac ceea ce îmi place.
Le spuneți studenților lucrul ăsta?
Le spun și le spun și că trebuie să facă efortul să-și dea seama cît de norocoși sînt să facă ceea ce le place. Și le spun, de asemenea, și să se lase dacă nu au o pasiune enormă pentru actorie. Căci pasiunea este singurul lucru care te ține în viață. Altfel, metaforic vorbind, ești un mort viu. Faci o meserie, cîștigi 5.000 de euro pe lună și ce? Eu cred că dacă mă întîlnesc cu De Niro, avem amîndoi respect unul față de celălalt, pentru că amîndoi sîntem pasionați de meserie, indiferent că el cîștigă cinci milioane pe un film și eu cîștig 5 lei. Sumele astea sînt nesemnificative pentru De Niro și pentru mine. Pasiunea este cea care ne unește pe toți. Marii artiști, oricît de diferiți ar fi în opiniile lor artistice, în punctul ăsta se întîlnesc.
.jpg)
