Scriitor și jurnalist, Andrei Crăciun este și un „cosașian” de cursă lungă, alături de alți scriitori mai tineri. L-a legat de autorul Supraviețuirilor nu doar o prietenie adevărată, ci și pasiunea pentru sport. Cînd Andrei a anunțat că se ocupă de însemnările lui Cosașu, de bucățile de jurnal rămase, mi-am dorit să aflu mai multe și, mai ales, să vorbim despre admirație, despre vremuri, despre gazetărie, scris și memorie.
Cum l-ați cunoscut pe Radu Cosașu?
Eu l-am descoperit pe Radu Cosașu pe cînd eram elev de școală primară. L-am întîlnit într-un săptămînal care se numea Fotbal plus. N-am uitat, pentru că a fost una dintre răscrucile vieții mele. Am fost atît de încîntat de această descoperire încît în următorii ani, pînă cînd săptămînalul acela și-a încetat existența, nu am ratat nici un număr. Am fugit cîndva dintr-un spital din munți, abia trezit de o zi dintr-o anestezie generală, ca să cumpăr Fotbal plus și să îl citesc pe domnul Cosașu. Era iarnă, trecuse și sfîrșitul lumii, eu aveam jumătate de trup în ghips, dar m-am întors cu ziarul în dinți. Arătam ca un cîine și eram fericit. De cînd am citit acel articol n-am vrut niciodată să fac altă meserie decît aceea de cronicar sportiv. Domnul Cosașu avea obiceiul, citînd din clasici, să spună că aceasta este a doua cea mai frumoasă meserie din lume – să povestești goluri marcate în meciuri de fotbal. Prima cea mai frumoasă meserie din lume este să le marchezi. Dar noi n-am avut picioare glorioase, maradoniene, amessitoare. A trebuit să ne descurcăm cu cuvintele.
Mulți ani mai tîrziu, eram deja de cinci ani ziarist de presă scrisă, lucram la ziarul Adevărul, venit de la Evenimentul zilei, unde am ajuns cîștigînd un concurs de debut la „Premiile Ioan Chirilă”. Am scris un articol care i-a plăcut mult, domnul Cosașu m-a sunat, cum făcea cu atîția, și mi-a zis aceste cuvinte pe care nu le voi uita niciodată, cosașian mi le voi aminti și în timpul morții mele: „Vino, ești pregătit!”.
Așa că m-am dus. La domnul și doamna Cosașu (cea de-a treia, eroica, extraordinara Alina, o femeie care i-a prelungit viața cu douăzeci de ani) acasă, pe Titulescu, la ultimul etaj. De unde se vedeau Casa Poporului și, în creștere, Catedrala Neamului.
Am ajuns pe la prînz și am plecat la miezul nopții. Domnul Cosașu era înaintea mea cu cincizeci și trei de ani și cîteva sute de autori. Am rămas prieteni pînă la sfîrșitul vieții sale. Am fost cu domnul Cosașu chiar și în ziua nenorocită în care a suferit accidentul vascular cerebral care, luni mai tîrziu, avea să îi fie fatal. De cînd a izbucnit pandemia încercam să ne vedem de trei ori pe săptămînă, luni, miercuri, vineri, nu reușeam întotdeauna, și asta doar din cauza naturii mele nomade, care mă făcea să cutreier continentele. Îmi rămîne consolarea că la întoarcerea în București aveam cui să îi povestesc tot ce mai e pe lume. Firește, domnul Cosașu, care nu îmi era doar prieten, îmi era ca un bunic, întîmpina totul cu vocativul nostru cel mai intim: Și zi așa, mă, băiete, ce mai e și pe lumea asta... Din aprilie 2023, de cînd am rămas, eu și atîția alți cititori, orfani de acest mare scriitor și prieten, am încercat să povestesc toate acestea într-o carte căreia i-am dat un titlu care l-ar fi făcut pe domnul Cosașu să își aprindă pipa și să întrebe ca un rabin inteligent: Chiar așa?! În sfîrșit, am terminat de scris la ea. I-am pus titlul Adevărul integral. Nu știu cînd sau dacă o să apară.
Cît de importante pot fi sportul și pasiunea pentru el în biografia unui scriitor?
Pentru domnul Cosașu, sportul n-a fost doar un moft. Nu era, știți bine, un moftangiu. Am petrecut sute de ore vorbind despre Ilie Năstase și Pelé și marea Națională a Italiei din anii 1930. Am văzut împreună mai multe finale de turnee de Grand Slam, meciuri de fotbal din mai multe lumi, de la Vaslui pînă la Cupa Africii pe Națiuni. În fotbal, era un sud-american. Nu ținea cu echipe, ținea cu jucători. Mi-a lăsat moștenire acest obicei. Cred că sportul a fost important pentru domnul Cosașu nu pentru că l-ar fi practicat. Era înnobilat de o binecuvîntată lene mic-burgheză. Ci pentru că îl ajuta să își țină mintea trează. Domnul Cosașu, cu humorul său inepuizabil, cu buna sa dispoziție care mereu revenea, a murit la nouăzeci și doi de ani și jumătate rămînînd foarte tînăr. Ca să își exerseze memoria, spunea în fiecare zi, pe de rost, cînd se bărbierea, echipa Progresului din anii 1950. Progresul, mă, băiete...
Dar prietenia între scriitori?
Domnul Cosașu a fost prietenul multor oameni, era un pachebot al prieteniei și în ultimii săi ani a suferit destul de mult fiindcă se simțea uitat, poate chiar trădat de acești prieteni. Nu-l sunau îndeajuns, nu-l căutau atît de des pe cît și-ar fi dorit. Vorba aceea, dumnealui vorbea ore în șir la telefon. Pe de altă parte, mai era și viața care nu e scutită de moarte. Prietenii săi muriseră – mulți dintre ei. Era inevitabil, a supraviețuit mult, ba chiar a trăit mult, iar acesta este prețul. Dar nu era un om care să se întoarcă mult în trecut, era atent la prezent, oricum mult mai atent decît mine, care duc și crucea unui temperament melancolic. Domnul Cosașu a avut mulți prieteni și a avut multe prietene. Și nu cred că ar putea spune cineva că nu a fost un prieten generos. Și eu am crescut într-un cult al prieteniei. Scriitorii mei preferați sînt, fără excepție, oameni care au știut în viață să fie prieteni, începînd cu Panait Istrati, în care mi-am dat și doctoratul. Mă amuzam nu de mult citind, de pe o insulă din Atlantic, despre „cine stă în spatele Recorder”. Fiind unul dintre co-fondatorii site-ului, sînt în măsură (am baza morală) să spun: în spatele Recorder a stat în primul rînd prietenia dintre mine și Cristian Delcea și Mihai Voinea. Eram tineri pe atunci, eu eram coleg de facultate cu Cristian și eram prieteni. L-am adus la Evenimentul zilei, fiindcă am crezut în talentul său. El l-a adus pe Mihai Voinea, fiindcă a crezut în talentul său. Apoi, cînd am plecat la Adevărul i-am luat pe amîndoi cu mine. Erau și ei, pe atunci, cronicari sportivi. Cu anii, au devenit ziariștii pe care îi cunoaște toată lumea, iar eu am plecat să răsucesc fusele orare, fiindcă întotdeauna cuvîntul meu preferat a fost cuvîntul „departe”. Cuvîntul preferat al domnului Cosașu, precum știți prea bine, a fost „totuși”.
Cum erau întîlnirile cu Radu Cosașu? Vorbeați despre literatură și viață? În ce ordine?
Vorbeam mult, deși mie mi-ar fi plăcut mai mult să-l ascult. Am făcut și un lung interviu, care va deveni și el cîndva o carte. Domnul Cosașu mi-a spus – vorba sa! – lucruri pe care nu avea curaj să le recunoască nici măcar în fața lui însuși. Era în spital, ieșise de la terapie intensivă, era lucid și părea că va fi bine, l-am rugat să se întoarcă acasă, pe Titulescu, pentru a ne relua șueta, rămăsesem cu o idee în aer, despre un proces concomitent al comunismului și capitalismului. Mi-a răspuns că nu i-a plăcut niciodată să-și ia angajamente pe care nu este sigur că le poate respecta. Domnul Cosașu a știut că nu va mai putea trăi din clipa în care a văzut că nu mai poate ține un creion în mînă. AVC-ul i-a afectat coordonarea mișcărilor, iar mîna sa rămasă fără creionul care îi dădea sens a devenit un corp străin, care l-a îndurerat pînă cînd l-a ucis.
Care e cea mai puternică amintire legată de el? Dacă ați începe un roman despre asta, cum ați face-o?
Am multe amintiri legate de domnul Cosașu pe care le păstrez doar pentru mine. Despre altele am mai scris și voi mai scrie. Cînd a împlinit nouăzeci de ani i-am făcut cadou un ceas elvețian, cum primise de la părinții săi cînd a împlinit nouă ani. Rămășițele mic-burgheze! Și tot atunci, era în pandemie, am cumpărat pe Internet de la Paris ultimul număr al ziarului Combat, ziarul lui Camus, la moartea căruia (a ziarului), într-o zi de august, domnul Cosașu scrisese un poem superb. Mi-a mărturisit că e cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată și nu am motive să nu-l cred, mai ales că precedentul cel mai frumos cadou pe care îl primise vreodată fusese un Don Quijote din alamă pe care i l-am adus din Santiago de Chile. Noi n-aveam obiecții la Don Quijote, cine are?
Ați anunțat că o să publicați Jurnalul lui Cosașu. Ce ați găsit printre caietele lui? A reușit să-și pună ordine în hîrtii, acest mare obsedat de claritate și concizie?
M-am pomenit și cu această enormă responsabilitate, de a îngriji opera sa postumă. Da, s-au păstrat mai multe jurnale de la domnul Cosașu, care sînt acum, în deplină legalitate (sănătate, pe această cale, domnului Nelu, cumnatul domnului Relu Cosașu) și moralitate, în posesia mea, așa cum și-a dorit. Lucrez cu ele cu mare grijă și cu mare dificultate, fiindcă domnul Cosașu a scris toată viața de mînă, iar scrisul său a devenit cu anii unul foarte greu de descifrat. Deocamdată sîntem în faza precomenzilor la Jurnalul din anii 1958-1964, care va apărea, sper, încă înainte să vină primăvara. Îl vom publica la noi, la Editura Zugzwang (www.editurazugzwang.ro), unde ne-am luat angajamentul că vom republica și cărți mai vechi ale domnului Cosașu. Cît voi mai trăi, voi face tot ce pot pentru ca numele său și cărțile sale să ajungă la tineri și să nu se piardă.
Există atîtea povești legate de jurnale și de apariția lor după dispariția fizică a autorilor, încît mi se pare o mare responsabilitate. Ce fel de însemnări/consemnări a făcut dilematicul nostru?
Din păcate, nu s-au păstrat toate jurnalele scrise de domnul Cosașu în jumătatea de secol (ba chiar mai bine) în care a făcut însemnări zilnice. Unele s-au pierdut din motive despre care nu are rost să povestesc aici, acum. Dar cele care s-au păstrat îl arată pe domnul Cosașu în intimitate exact așa cum l-ați cunoscut și voi, dilematicii. Era un cititor formidabil, un sfert dintre însemnările sale sînt în limba franceză. Dacă ar fi fost parizian, nu bucureștean, numele domnului Radu Cosașu ar fi fost cunoscut astăzi în toată lumea. Fiind nuvelist bucureștean, îl știm noi, elita, cum ar spune, atît de firesc, ca un bun fiu al lui Nenea Iancu. Domnul Cosașu a iubit Dilema atît de mult încît, vorba aceea, a și botezat-o. Chiar dacă n-a mai scris la Dilema după ce a împlinit optzeci de ani, n-a ieșit niciodată din dilema aceea, știți dumneavoastră care.
Totodată, domnul Cosașu n-a apucat să își pună ordine deplină în hîrtii, din motivul elementar că supraviețuitorul chiar n-a lucrat cu ipoteza morții. Unui om atît de plin de viață, de pasionat de cărți și de actualitate, cred că i se poate ierta.
Credit foto: Facebook Andrei Crăciun
.jpg)
