Slavenka Drakulić, un portret – In memoriam

În iunie s-a stins din viață scriitoarea Slavenka Drakulić, iar dispariția ei a ocupat un loc important în presa internațională. Și pe bună dreptate: puțini autori au reușit să transforme experiența războiului, a comunismului, a naționalismului și a exilului într-o literatură care vorbește, în egală măsură, despre Europa și despre costurile personale ale violenței și ale ideologiilor. Slavenka Drakulić a însemnat ceva diferit pentru fiecare generație care a citit-o. Pentru cei care au trăit în Iugoslavia anilor ’80, a fost intelectuala și jurnalista curajoasă care a îndrăznit să aducă feminismul în presa „serioasă”, mutînd experiența femeilor dinspre periferie în centrul dezbaterilor publice. Pentru generația anilor ’90, a devenit una dintre „Vrăjitoarele din Rio”, intelectuala și feminista care a plătit cu un exil simbolic refuzul de a se alinia valului naționalist.

Pentru generația mea, Slavenka Drakulić era deja o scriitoare clasică în viață. Un reper esențial al literaturii și al gîndirii feministe, una dintre acele autoare despre care ai impresia că au fost dintotdeauna acolo și că vor rămîne mereu, fiindcă au găsit cuvintele potrivite pentru a ne face să înțelegem lucruri pe care altfel nu le-am fi priceput nici despre istorie, nici despre război și poate nici chiar despre noi înșine.

Dincolo de toate aceste ipostaze publice, există și Slavenka Drakulić pe care am avut privilegiul să o cunosc. Am încercat de două ori să o aducem la Festivalul Internațional de Literatură de la București, fără succes. Cînd am invitat-o la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, în 2012, a acceptat fără ezitare, deși o făcea într-un moment în care festivalul exista doar ca promisiune. A venit, cu generozitatea celor care nu uită cît de fragile sînt începuturile.

M-au intimidat întotdeauna scriitoarele din spațiul fostei Iugoslavii. Există la multe dintre ele o combinație rară de luciditate, curaj și lipsă de iluzii care te face să le citești cu admirație și să te întrebi dacă nu cumva vor privi și oamenii din jur cu aceeași exigență cu care au privit istoria. Așteptînd-o să ajungă la Timișoara, îmi imaginam că voi întîlni o intelectuală sigură pe locul ei în istoria literaturii, poate ușor distantă. În schimb, am întîlnit un om curios, atent și surprinzător de lipsit de orice urmă de solemnitate. M-a impresionat mai ales felul firesc în care își întîlnea cititorii. Părea sincer bucuroasă că, într-o sală din România, oameni care nu îi vorbeau limba îi citiseră cărțile și veniseră să o asculte. Nu lăsa impresia unei autoare care își contabilizează succesul, ci a uneia care nu și-l trata niciodată ca pe ceva de la sine înțeles.

Poate că aici stă și secretul operei ei. Deși a scris despre ideologii, războaie și istorie, centrul cărților ei nu au fost niciodată ideile, ci oamenii: felul în care istoria intră în viețile lor, le schimbă, le rănește și, uneori, le obligă să găsească resurse nebănuite de demnitate.

Nu-mi plac textele scrise „la cald”, nici omagiile dictate de calendar, fie el vesel sau trist. Dar vestea morții Slavenkăi Drakulić m-a făcut să simt că tăcerea ar fi fost o formă de lipsă de recunoștință. Așa că am rugat trei intelectuali români care au cunoscut-o și au admirat-o în feluri diferite (sau poate fix la fel) – Adriana Babeți, Andrei Pleșu și Octavia Nedelcu – să vorbească despre ea. Iar dacă textele lor îi vor face pe unii să o descopere și pe alții să se întoarcă la cărțile ei, atunci acesta va fi, poate, cel mai firesc omagiu pe care i-l putem aduce: acela de a o aduce mai aproape de cititorii ei. (O. B. S.)

● Octavia NEDELCU

Legendara „vrăjitoare din Rio”

„Îmi dau seama că tot ceea ce am sînt cuvintele

și că, din cînd în cînd, dacă le strîng în brațe,

mă simt mai puțin singură.” (Slavenka Drakulić)

Moartea Slavenkăi Drakulić (1949-2026) nu este doar o dispariție, ci și stingerea unei conștiințe, a unei voci rare a rațiunii care a avut curajul să spună adevărul pînă la capăt, să pună degetul pe rană, oricît de tare ar durea, asumîndu-și riscul de a fi contestată, denigrată, chiar demonizată în linșajul mediatic al unei adevărate „vînători de vrăjitoare”, alături de alte patru scriitoare și jurnaliste feministe croate care au luat atitudine și nu s-au înregimentat să adopte narativul ideologic în timpul războiului fratricid din ex-Iugoslavia, mai ales Dubravka Ugrešić ori Irena Vrkljan. 

Și-a construit timp de cîteva decenii o reputație solidă internațională ca autoare de romane, eseuri, texte jurnalistice, lăsînd urme adînci în literatura și publicistica europeană prin opera ei, o mărturie vie a schimbărilor sociale și politice în spațiul ex-iugoslav.

A scris cu sinceritate despre teme sensibile: statutul femeii într-o societate patriarhală, război, boli, bătrînețe, frică, singurătate, comunism, memorie, tranziția postsocialistă, naționalism, fragilitatea ființei umane, cu speranța că adevărul, chiar dureros, poate salva demnitatea umană.  A avut îndrăzneala să vorbească atunci cînd lumea preferă să tacă.

Una dintre cele mai influente și mai cunoscute autoare din spațiul balcanic, Slavenka Drakulić,  fondatoarea mișcării feminismului din Croația, a dat glas în romanele sale femeilor care au trăit în umbra unor bărbați celebri precum Frida Kahlo cu Diego Rivera, Mileva Marić cu Albert Einstein ori Dora Maar cu Picasso, explorînd cu talent viața și trăirile acestora.

Comparată cu poeticitatea austeră a scriiturii lui Marguerite Duras, Slavenka Drakulić a fost și este o scriitoare de o mare sensibilitate, inteligență și grație căreia am avut privilegiul, datorat proiectului Anansi, World Fiction, să-i traduc două romane de ficțiune fascinante în colecția Anansi (Dora și Minotaurul și Patul Fridei).

A plecat discret, neașteptat, „să moară puțin”, lăsîndu-ne mai triști, dar cărțile ei continuă să trăiască, să fie actuale într-o epocă în care memoria devine tot mai scurtă, iar adevărul tot mai negociabil.

● Adriana BABEȚI

Slavenka – o hologramă

Avea 42 de ani, era subțire, cu părul blond răvășit și privirea jucăușă, ca o adolescentă. O puteai auzi cum vorbea înflăcărat în mijlocul cîte unui grup și îți puteai da seama cum atrăgea ca un magnet oamenii în jurul ei. Oamenii ăia erau trei Nobeli (Joseph Brodsky, Saul Bellow, Czesław Miłosz), dar și o viitoare laureată (Doris Lessing). Dar și Susan Sontag. Și cîte alte celebrități. Așa am văzut-o în aprilie ʼ92 la o mare conferință din State. Prima (și poate ultima, de o asemenea anvergură) care  aduna la un loc parte din ce avea mai prețios la ora aceea literatura și lumea intelectuală a Europei Centrale și de Est, abia ieșite din comunism.

Acolo am întîlnit-o pe Slavenka Drakulić. Și, alături de ea, pe Dubravka Ugrešić. Două scriitoare croate, încă foarte puțin cunoscute în România. Două jurnaliste care au condamnat din prima clipă, cu un curaj nebun, războaiele din fosta Iugoslavie. Două voci care s-au făcut ascultate în toată lumea. Două exilate din țara lor. Le-am revăzut după aproape 30 de ani în România: pe Dubravka, la București, iar pe Slavenka, la Timișoara. Atunci, la Newark, la Universitatea Rutgers, n-am avut curajul să intru în vorbă cu ele, deși aveam aceleași profesii și aceeași vîrstă. Deși Timișoara era la doi pași de războiul lor.

Dar peste mai bine de 20 de ani, cînd au venit în România, a fost cu totul altfel. De-acum erau cunoscute la noi. Li se traduseseră multe din cărți, le predam studenților cu entuziasm cîteva din romane, iar unii dintre ei își făceau dizertații, ba chiar teze de doctorat inspirate de prozele lor, fie că era vorba despre ororile războaielor, fie despre comunism și post-comunism, fie despre blestemul naționalismelor ori despre ce înseamnă să fii femeie în Balcani.

Într-unul din ultimele sale interviuri, Slavenka a avut curajul să vorbească din nou despre grozăvia războaielor ex-iugoslave în oglinda celui din Ucraina. Primele, spunea ea, au fost considerate un fel de incendiu în curtea din spate a Uniunii Europene și nimeni nu le-a băgat prea tare în seamă atunci cînd s-au declanșat. A trebuit să treacă ani de zile și să se vadă că au fost cel puțin 100.000 de morți, 30.000 de femei violate, milioane de refugiați și de persoane dislocate, pentru ca Europa să realizeze că aceste războaie nu ar fi trebuit considerate marginale și fără importanță. Așa a spus Slavenka, sigură de adevărul său.

Iar în ultimele cărți a avut alt fel de curaj. A vorbit din nou, așa cum începuse în 1987 cu Hologramele fricii, despre războiul ei cu boala, cu mizeria corpului, cu bătrînețea și cu teama de moarte, scriind romane despre trei femei celebre, ale căror corpuri și suflete au fost în suferință. Iar în eseurile din Despre ce nu vorbim (2024), și-a înfrînt ultima proprie spaimă, cea de uitare și moarte. Demn, lucid, cu neînfricare.

● Andrei PLEȘU

Un sondaj în „banalitatea” cruzimii

Am cunoscut-o pe Slavenka Drakulić mai întîi prin intermediul soțului ei, Richard Swartz, scriitor suedez, corespondent decenii întregi pentru Europa Centrală și de Est în presa occidentală. Un om implicat, talentat, curajos, cu care Slavenka a făcut un cuplu fermecător și eficient. Pe Richard l-am cunoscut la Berlin, unde m-a recomandat Fundației Fischer ca membru al Consiliului Consultativ. Ne-am împrietenit, am petrecut o vacanță la casa de vară a Slavenkăi de la Slovinjak (Croația), i-am vizitat și la Viena unde lucrau la un moment dat, așa încît închiriaseră acolo un apartament. I-am invitat și eu pe amîndoi la București, unde Slavenka a ținut o conferință și a fost de acord cu apariția în limba română a cărții ei N-ar face rău nici unei muște. Criminali de război judecați la Haga (Editura Curtea Veche, 2008, tradusă de soția mea, Catrinel Pleșu). Slavenka avea toate înzestrările feminității: era fermecătoare, plină de umor, dar și de rigoare, gazdă înzestrată cu subtile talente gastronomice, devotată destinului propriu, dar hipersensibilă la metabolismul comunității, al istoriei cu care ne confruntam cu toții.

Am citit cu intensă participare cartea tradusă în românește. Am fost cucerit de farmecul sîngeros al acestei cărți. Farmec: textul se desfașoară prietenos, direct, obținînd adîncimea fără afectare metafizică, fără abuz analitic. Sîngeros: un sondaj în „banalitatea” cruzimii, în „firescul” aiuritor al inumanității, în misterul cotidian al răului. Slavenka e în același timp tandră și intransigentă, înțelegătoare și nemiloasă. Nu rămîne în alb-negru, dar nu cade niciodată în cenușiu. Suita de portrete pe care o oferă echivalează cu o întreagă bibliotecă de etică sau de filozofie a istoriei. Întînirea cu Richard și Slavenka e un episod norocos al „boemei academice” care mi-a fost mediu existențial o bună parte a biografiei mele.