Am mai scris aici, cu altă ocazie, despre romanul lui Cărtărescu, inclusiv în oglinda traducerii sale franceze („Și îngerii se înșală cîteodată”, aprilie 2025), şi notam atunci că rămîn încă multe de spus şi de scris. Sînt binevenite lecturi deopotrivă critice, estetice, istorice, politice, teologice, antropologice despre acest basm postmodern care cuprinde pagini de o remarcabilă frumuseţe (cîteva capitole din partea a doua a cărţii pot rivaliza oricînd cu tot ce s-a scris mai bun în proza românească) şi care ar putea face oricînd, precum în Occident, obiectul unui curs universitar pentru un semestru întreg.
Deşi inegal estetic, prin prisma unor digresiuni de care s-ar fi putut lipsi, Theodoros este un construct de o rară complexitate narativă, care funcţionează deopotrivă ca o biografie romanţată (cum alta nu-i în literatura noastră), ca un copleşitor (şi deci intimidant) poem în proză, propunînd un foarte bine informat şi plastic excurs mentalitar în universul levantin (fie el balcanic, fanariot ori paşoptist), ori ca un excelent roman despre căile manipulării (politice, religioase, psihologice), cu surprinzătoare trimiteri ori rezonanţe actuale. Fireşte, în cîmpul literar românesc nu au întîrziat defel contestările, în majoritatea lor insuficient argumentate, ridicînd tendenţios obiecţii încadrabile în urna – niciodată neîncăpătoare – a invidiilor şi, posibil, a plății unor poliţe literare.
Lucrurile stau, însă, cu totul altfel, plasabile fiind mai degrabă în cealaltă extremă, precum anticipam. Relevante în acest sens mi se par reacţiile cititorilor de pe site-ul francez babelio.com, unde singurele comentarii negative la adresa romanului şi – in extenso – la adresa autorului sînt cele semnate cu... pseudonime româneşti. Nu ştim cui aparţin şi nici nu e, pînă la urmă, important acest fapt, însă marca lor inconfundabilă pare să fie, invariabil, resentimentul.
După ce scrie că „il ne sait pas raconter simplement une histoire, il semble avoir peur de la vraie satire et lui préfère un certain nombrilisme esthétisant” („Nu știe să povestească pur și simplu, pare să se teamă de adevărata satiră și îi preferă un soi de estetism narcisic”), misteriosul „Ţăndărică” citează dintr-o cronică a lui Mihnea Bâlici şi adaugă apoi: „D’autres romans roumains, plus courts d’ailleurs, sont à découvrir et ne bénéficient pas, hélas, de la publicité accordée a ce roman prolixe” („Altele sînt romanele românești, mai scurte de altfel, care merită să fie descoperite și care, din păcate, nu beneficiază de publicitatea acordată acestui roman prolix”), ca şi cum respectivul ar deţine o complexă bază de date despre piaţa franceză de carte şi despre ceea ce interesează sau nu publicul cititor din respectivul spaţiu cultural.
Şi chiar dacă am fi de acord cu respectivele remarci, tot nu ne dăm seama unde anume ar fi vina autorului în toată povestea aceasta. La rîndul lor, replicile ori evaluările cititorilor francezi sînt nu mai puţin relevante. Astfel, „Pierre An Dall” îi răspunde lui „Ţăndărică” pe acelaşi forum al cititorilor de largă respiraţie, unde notează ironic-benign: „Vous êtes totalement passé à côté de ce magistral roman. Ce n’est pas grave, ça arrive...” („Aţi ratat cu totul înţelegerea acestui roman magistral. Nu-i nimic, se mai întîmplă...”).
Nu am datele exacte, dar citind la un moment dat o recenzie a romanului semnată de Adrian Jicu, mi-ar plăcea să cred că recenzentul se referă acolo la situaţii în marginea cărora glosez şi eu: „Majoritatea celor care s-au grăbit să comenteze nici măcar nu l-au citit. Și nici nu cred că o vor face, din mai multe motive. Întîi pentru că e un volum consistent, nu doar prin numărul de pagini, ci mai ales prin densitatea ideatică. Apoi, pentru că asemenea comentatori nu au nevoie de lecturi. Ei sînt deja edificați și nimic nu-i poate face să-și schimbe punctul de vedere prestabilit. Eticheta a fost pusă, verdictul dat” („Theodoros şi puterile scrisului”, în Observator cultural, nr. 1148 / 2023).
Între tendenţionism şi amatorism
Lucrurile stau şi mai complicat în peisajul criticii noastre de întîmpinare. Dacă, întrucîtva explicabil, printre cele mai inteligente şi pertinente lecturi ale romanului se află şi cele furnizate de către criticii-poeţi (Şerban Axinte, Ligia Pârvulescu, Mihnea Bâlici), mărturisesc că rareori mi-a fost dat să citesc în actualitatea literară o cronică mai contorsionistă şi mai tendenţioasă, venită din partea unui critic profesionist, decît cea semnată de Răzvan Voncu („Personajul carnasier şi autorul vegan”, în România literară nr. 3 / 2023).
Dincolo de avîntul foiletonistic, reciclînd clişee şi truisme datate (de parcă subiectul critic abia acum descoperă specificul poeticii cărtăresciene, cu scheletul narativ intermitent subminat de poeticitatea intrinsecă şi cu „palierul realist” constant concurat de spectrul livrescului), sentimentul predominant rămîne acela al reproşului cvasi-miliţienesc că autorul nu a reuşit să dea naştere unui tratat de morală.
Supoziţia că persoana a doua, folosită de Mircea Cărtărescu în elaboratul rechizitoriu pestriţ-îngeresc al protagonistului, ar fi „lipsită de orice sclipire satirică” şi că ar deveni „deranjantă, anulînd orice eventuală perspectivă morală” inaugurează o listă de imputări care echivalează mai degrabă cu o paradă a moftului critic. Comentator altminteri inteligent, Voncu joacă o carte a inocenţei, pentru că este greu de crezut că nu observă cum tocmai ambiguitatea persoanei a doua conferă subtilitate percepţiei etice spre care îndeamnă lectura romanului. Adept al unui conservatorism împiedicat, criticul reproşează (sau se preface a imputa) „abaterile de la normă” şi „substituţiile” operate în convenţia romanului picaresc.
Însă aspectele incriminate echivalează mai degrabă, dacă e să acceptăm respectivul cadru estetic, cu inovaţii pe care autorul le propune în ecuaţia acestui basm postmodern, deci cu ceea ce, de regulă, orice cititor de bună credinţă ar plasa sub semnul originalităţii sau, eventual, al tentaţiei originalităţii, al impulsului de revitalizare a unor specii ori forme literare. De aici şi verdictele gratuite ale criticului, uneori de-a dreptul scandaloase pentru cine a citit cu atenţie cartea.
Într-un roman de o asemenea efervescenţă narativă, dincolo de poeticizările implicite şi descrierile neodecadentiste, unele extrem de convingătoare istoric, estetic şi mentalitar (între care acelea ale unui Bucureşti atemporal), cu o galerie impresionantă de portrete ale personajelor devenite – unele dintre ele – memorabile (dacă ar fi să ne gîndim doar la figurile secundare precum Stamatina, palida fiică a lui Vodă Ghica, chinuită de „Zburător”, la triada Menelik – Makeda – Solomon ori la Joshua Norton, devenit aliatul burlesc al protagonistului şi autoproclamatul „Împărat al Statelor Unite”), să afirmi că „schimbările de statut ale personajului [...] nu au, de fapt, nici o raţiune epică” şi că personajele secundare „nu sînt bine construite şi nu se ţin minte” înseamnă să părăseşti tocmai spaţiul unei discuţii critice „obiective”, de care, altfel, Voncu face atîta caz în debutul pedant al cronicii sale, asociabil unei predici despre criticul literar care „trebuie să ia distanţă, spre a citi cu mintea limpede textul”.
Pot înţelege, de pildă, teza că schimbările de statut ale personajului par iluzorii, dar nu într-un sens (neapărat) negativ, ci în sensul în care Theodoros rămîne în fapt, indiferent de cele trei ipostaze principale, un barbar care nu-şi poate nicicînd reprima instinctele vanitos-dictatoriale şi în sensul în care aventura sa rămîne, în esenţă, povestea unei sîngeroase parveniri.
Dar să-l cobori pe Mircea Cărtărescu la nivelul filmelor cu Mărgelatu ori să-l acuzi că n-a respectat biografia lui Ion Ghica înseamnă nu doar să-ţi pierzi îndelung clamata busolă critică, ci chiar mai mult de atît. Înseamnă să citeşti textele cu un soi de creion securistic, prin intermediul căruia să cotrobăi în toate ungherele după orice infimă inadvertenţă şi abatere de la „normă”. Înseamnă să eşuezi în etimologismul mărunt, să ieşi la vînătoare după cai verzi pe pereţi şi să pui umărul, astfel, la întărirea unei accepţii miliţieneşti asupra criticii literare. Adică să ajungi să faci acelaşi lucru, dar de pe o altă axă, precum adversarii tăi cei mai radicalizaţi, mai ideologizaţi, mai pătrunşi de extremele corectitudinii politice ori de patosul redescoperirii formelor socialismului dictatorial. „Livrescul nu poate ţine loc de verosimilitate”, decretează sentenţios criticul.
Numai că romanul lui Cărtărescu nu suferă atît de exces livresc, cît suferă, eventual, de exces al rememorării, de redundanţele unor scene, de ambiţia reconstruirii în detaliu şi din temelii a unui întreg univers ficţional, istoric, mentalitar, social.
Ceea ce nu acreditează, însă – mă grăbesc să adaug – nici ipoteza extrem de prolix şi de sumar schiţată a lui Ovidiu Pecican, cu privire la presupusele efecte compromiţătoare ale ambiţiei creatoare cărtăresciene. De altfel, Pecican îşi porneşte tirada de pe poziţii surprinzător de apropiate de textul lui Voncu, plonjînd sentenţios şi didacticist în aceleaşi marote, de parcă propriile accese grafomane şi scrieri amatoriste, plasate sub zodia „criticii”, l-ar recomanda cu asupra de măsură la atare puseuri riguros-conceptualiste: „Uneori critica se încîntă; ba de sine, ba de obiectul său. Este momentul precis în care ea uită să mai fie critică. Fiindcă, la urma urmei, demersul său înseamnă analiză rațională și operațiuni de măsurare, de comparare, de cîntărire, de evaluare, nu imn de slavă și nici pamflet” („Mitul cărţii totale”, în România literară, nr. 8 / 2023).
Ţin apoi să-l asigur pe Răzvan Voncu că aşa-zisele „gafe”, de entuziasmul descoperirii cărora îşi leagă demersul critic, nu sînt singurele existente în roman. Dar, cum scria cîndva Steinhardt într-un alt context, una e ca faptele să existe, şi alta e să şi fie criminale. Dacă ajungem să incriminăm în absolut infuzia livrescului (şi nu e prima oară cînd reproşurile acestea ale unui critic postdouămiist se suprapun bizar cu obiecţii formulate de criticii oficiali ai epocii realismului socialist), atunci ar trebui să ne aflăm în poziţia respingerii în bloc a unor forme precum proza poetică, fantasticul postmodern ori biografia romanţată.
Deşi a încurajat indirect şi regretabil, în ultimii săi ani de viaţă, asemenea derive şi vendete interpretative în România literară, aceasta nu este, nici pe departe, moştenirea modelului critic profesat de Nicolae Manolescu.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
.jpg)
