Din agresorul familiei, ajunge emigrant în Italia, agresat de angajatorul său. Documentarul Tata privește atît înăuntru, cît și în afară: în sine, în interiorul traumei trangeneraționale, al culturii postsovietice din Moldova, dar și dincolo de granițe, la fenomenul mai amplu al migrației. Co-realizat de jurnaliștii Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, de-a lungul a șase ani, filmul pornește de la o investigație asupra abuzurilor la locul de muncă și înfățișează o poveste intimă, a relației dintre un tată și fiica lui. Premiera mondială a documentarului a avut loc în 2024 la Toronto International Film Festival. Ulterior, a cîștigat premii la Biarritz Documentary Film Festival și la Krakow International Film Festival. Premiera în România va avea loc în 12 septembrie 2025, ocazie cu care am stat de vorbă cu cei doi regizori despre comunitatea strînsă în jurul lor, temeri, eliberare și speranțe pentru viitor.
Documentarul vostru a început ca investigație jurnalistică, apoi a devenit o explorare intimă a relației tată-fiică. Cum v-ați păstrat obiectivitatea sau distanța față de subiectul personal? Radu, pare că ai avut un rol important în menținerea echilibrului.
Radu Ciorniciuc: A funcționat foarte bine faptul că am fost doi în procesul ăsta și că unul dintre noi nu era angrenat în dinamica traumei legate de relația fiică-tată, așa că am putut să mediez anumite situații care generau emoții foarte puternice. Am reușit să navigăm către un punct de vedere clar și, totodată, am lăsat filmul să se dezvolte pe un parcurs atît de lung, șase ani de documentare, de producție și așa mai departe. Ca să ai echilibru, e nevoie de multă putere de a fi onest cu tine însuți, atunci cînd vrei să construiești o poveste relevantă și cît mai puțin biased, chiar dacă, fiind o poveste personală, e biased din start.
Am avut mare noroc să avem o echipă extinsă și oameni cu experiență, cu care am lucrat inclusiv la primul nostru film (Acasă, premiat în 2020 la Sundance – n. red.), așa că ne-am bucurat de o rețea internațională de persoane cu maturitatea și sensibilitatea necesare să ne ofere consultanță tocmai pentru a clarifica acest punct de vedere personal și a-l face valoros și pentru alții, cît mai puțin patetic sau înfrumusețat. De asta, pînă la urmă, durează atît de mult realizarea unui asemenea film, pentru că e o muncă continuă de reiterație, pînă ajungi în punctul în care poți spune că ce e aici e onest.
La un proiect care durează șase ani, pare că e și o lecție despre a-ți acorda timp și răbdare cu subiectul.
R. C.: E o lecție despre maturizare în timp ce lucrezi cu subiectul. Există multe lucruri care la început păreau valabile și care, în timp, au căpătat nuanțe noi, profunzimi noi, datorită faptului că ne-am maturizat și am crescut și în relație cu povestea, nu doar în viața reală. Am învățat lecția despre timp atunci cînd am început să facem filme. Există o valoare imensă în a sta cu subiectul tău și a crește cu el.
Apropo de această comunitate care v-a sprijinit, puteți să-mi vorbiți puțin și despre finanțare, v-ați lovit de obstacole în acești ani?
R. C.: E un privilegiu faptul că aveam deja un film considerat de succes și care a demonstrat industriei că sîntem serioși, că o să facem o treabă bună și la al doilea film. Așa că, deși e un subiect sensibil, am primit destul de rapid încredere și sprijin, în special de la oamenii cu care lucraserăm deja la Acasă. După aceea, am tot călătorit și în timpul producției, la forumuri, laboratoare de dezvoltare, pitch-uri, iar rețeaua noastră s-a extins în continuare. Așa că n-am putea să spunem că au fost dificultăți majore.
Lina Vdovîi: Am avut noroc să-i avem pe acești oameni lîngă noi, inclusiv pe susținătorii financiari, partenerii noștri care au avut încredere în proiect. Au fost și oameni care s-au implicat emoțional și creativ. Apropo de comunitate, pentru mine a fost extrem de important să simt lîngă mine un grup de oameni care îmi susțin alegerile, care mă trag de mînecă atunci cînd sar gardul prea tare, mă îmbrățișează atunci cînd am nevoie sau sînt acolo cu resurse financiare, oameni care au răbdare și ne așteaptă să ajungem la formula cea mai potrivită pentru această poveste. Filmul s-a dezvoltat foarte mult de la ideea cu care am început inițial, după cum spunea Radu. Dacă nu erau toți acești oameni care să aibă răbdare și încredere în noi că e bine ce facem, că e bine să schimbăm direcția, că e bine să aducem și această perspectivă, și pe cealaltă, nu știu dacă am fi putut termina filmul. Din punctul ăsta de vedere, sîntem hiperprivilegiați. Pentru mine a fost foarte important și neașteptat în mare măsură să reușesc să spun o poveste atît de personală și să conving diverși producători să intre cu noi în horă.
Lina, te-ai simțit în largul tău să te expui atît de mult?
L. V.: Cel mai important, dar și cel mai complicat moment în toată această călătorie a fost cînd am luat decizia de a trece din spatele camerei în fața ei, sau de a întoarce camera spre noi și de a include și povestea mea în acest film care inițial trebuia să fie doar despre tata și despre abuzul lui la locul de muncă din Italia. În momentul în care am luat această decizie, am înțeles că filmul nu poate fi făcut altfel decît dacă mă duc în Moldova, încep să vorbesc și cu femeile din familia noastră și încerc să înțeleg cum a fost pentru ele să treacă prin aceste experiențe și să supraviețuiască unor agresiuni, unor abuzuri din partea soților, partenerilor, taților. Odată ce am luat decizia și mi-am asumat că voi include în film și această perspectivă, a femeilor, lucrurile s-au legat foarte ușor și nu am mai avut nici un fel de teamă în a-mi expune creația sau ceea ce, în acea etapă, nu era neapărat un film terminat. Dimpotrivă, am fost foarte deschiși de la bun început feedback-ului din partea diverșilor oameni din industria internațională și locală. A fost extraordinar de util să vedem lucrurile și din punctul lor de vedere, tocmai asta ne-a ajutat să păstrăm acea distanță despre care vorbea Radu la început, o limpezime în abordare, care, da, a fost destul de greu de menținut. Însă faptul că mereu vorbeam, ne consultam, ne arătam munca altor oameni și le ceream opinia, pe mine cel puțin m-a ajutat să mă detașez și să mă uit la film din perspectiva unui realizator care nu e neapărat și personaj. M-a ajutat să ies din postura de personaj și să mă gîndesc la Lina ca la personajul din film, să mă întreb de ce anume e nevoie pentru ca motivația, traiectoria, călătoria ei interioară să fie mai bine înțelese.
Ți-a fost teamă de ceva anume pe parcursul lucrurilor la film?
L. V.: Mi-a fost teamă de multe lucruri. Mi-a fost teamă că n-o să-i putem convinge pe parteneri să ni se alăture, că nu o să reziste relația mea cu Radu, că relația cu părinții mei o să fie foarte afectată, mi-a fost teamă și de gura lumii, pentru că trăim într-o societate unde, ca într-un sat, oamenii vorbesc și judecă și trec prin propriul filtru ceea ce văd, ceea ce e perfect firesc și normal. Dar teama nu a fost niciodată atît de mare încît să mă blocheze și să nu-mi permită să-mi continui treaba.
Rușinea despre care vorbesc la un moment dat în film, rușinea cu care am crescut și pe care am simțit-o întotdeauna ca pe o povară, faptul că mi-am ținut ascunsă viața de dinainte față de oamenii care după aceea au devenit parte din viața mea, lucrurile astea au fost foarte greu de dus și s-au simțit de foarte multe ori ca o formă de captivitate. În momentul în care am decis să le povestesc, am simțit o ușurare, o eliberare. M-am întors la ideea, foarte comună și adevărată pentru mulți dintre noi, potrivit căreia, atunci cînd vorbești despre ceva, capeți o altă înțelegere și ușor-ușor poți începe un proces de vindecare. Bineînțeles, nu toată lumea e la fel de deschisă și nu înțelege sau vede lucrurile în felul ăsta, și atunci e firesc ca reacția să fie diferită, și mi-am asumat lucrul ăsta, dar nu am stat să mă gîndesc la el foarte mult. Am făcut ce a trebuit să fac ca să avem un film cît mai bogat și care să le vorbească oamenilor din cît mai multe locuri din lumea asta posibil.
Tatăl Linei, Pavel, poartă și fragilitatea sau vulnerabilitatea emigrantului, dar și povara agresivității. Ce ați învățat de la el pe parcursul filmărilor?
R. C.: Ce a fost cel mai important pentru mine și pentru felul în care ne-am construit relația e ce am recunoscut în el de-a lungul procesului meu de a deveni părinte, care a coincis cu realizarea filmului. E un personaj patriarhal, toxic din multe puncte de vedere, și am văzut multă disfuncționalitate în relațiile lui cu ceilalți. Însă ce-am văzut și m-a inspirat – și de unde am găsit un punct de a-l înțelege și de a construi o relație cu el – a fost grija reală pe care o are față de familie, în felul lui ciudat, materialist de multe ori, pentru că plecarea lui e din cauza problemelor economice din țară, din familia lor. Pregătindu-mă să devin tată, am empatizat pe alocuri cu sacrificiul lui personal pentru bunăstarea familiei. Așa am putut să îl văd și altfel, să am o imagine diferită asupra lui. Și am învățat de la el importanța cuvîntului dat: e un om care ține de cuvînt, lucru care m-a inspirat. Are trăsături ale unui patriarhat toxic, însă, în tot acest munte de chestii întunecate, am văzut urmele astea de lumină care au rămas cu mine și m-au inspirat în relația cu familia mea.
L. V.: Pentru mine a fost foarte surprinzător să descopăr latura asta a lui, vulnerabilitatea și strigătul de ajutor. Puterea de a ne contacta pe noi și de a ne cere ajutorul m-a uimit pentru că tata întotdeauna a fost un munte de chestii întunecate, spunea Radu, iar pentru mine a fost un munte de orgoliu. A fost multe lucruri, dar eu întotdeauna l-am văzut ca pe cineva extraordinar de orgolios, de mîndru, care nu ar fi recunoscut în veci că suferă, că îl supără ceva, că îl doare ceva fizic sau emoțional, că are niște nevoi de care nu se poate ocupa singur. Violența vine și din cultura care l-a format, din lumea în care a crescut tata, în URSS, adică într-un stat unde bărbații erau încurajați să fie violenți. Sigur, era o politică nescrisă, dar încurajată de la nivel central. Într-un stat autoritar, violența, agresiunea, pumnul de fier sînt prezente și sînt instrumente folosite în atingerea scopurilor conducătorilor. În Moldova, mereu am simțit foarte multă agresivitate și violență în aer, în relațiile dintre oameni, dintre vecini, față de femei, față de fete, în general, la profesori față de elevi, în orice raport disproporțional, acolo unde există cineva care are mai multă putere decît celălalt, automat persoana care deține puterea o să folosească mai mult decît doar cuvîntul sau o rugăminte. Poate că astăzi nu mai e așa, n-am de unde să știu, pentru că am plecat de acolo de optsprezece ani, dar asta a fost experiența mea, de apel constant la violența verbală sau fizică, asta a fost lumea în care tata s-a format ca bărbat și astea sînt lucrurile pe care le-a învățat el despre ce înseamnă să fii bărbat. Asta e o parte din intenția mea, de a creiona acest spațiu și de a înțelege de unde provine tata, pentru că noi ne formăm în relație cu mediul în care creștem. Iar în film descoperim că, de fapt, tata a crescut într-o familie mult mai violentă decît violența pe care a transmis-o el mai departe, în familia pe care și-a creat-o, ceea ce îți oferă puțină perspectivă și te face să te uiți la lucruri altfel. Bineînțeles, lucrurile astea fac parte și din călătoria mea, a Linei – realizatorul filmului, dar și a Linei – personajul, și adaugă straturi și straturi la relația mea cu tata.
Tocmai de aceea, cînd am primit mesajul în care tata ne cerea ajutorul și ne arăta vînătăile lui, pentru mine a fost un foarte mare șoc. Pe de o parte, era faptul că mi-a cerut ajutorul, pe de altă parte, era faptul că nu știa nimeni din familia noastră, că noi nu aveam habar prin ce trece el acolo. Însă m-a surprins și natura abuzului pe care îl suporta, pentru că nu mă așteptam ca tata să trăiască și să accepte o realitate de genul ăsta, să o poarte cu el atîția ani. Mă bucur că ne-a cerut ajutorul și că am putut să fim alături de el și să îl ajutăm să navigheze prin acest context pentru care clar nu era echipat.
Asta e o discuție foarte importantă pe care ar trebui să o purtăm ca societate: cum ne creștem tinerii, cum ne creștem băieții, cum le arătăm că poți să crești cu aceste idei despre ce înseamnă masculinitate, poți să nu fii violent și tot poate să te lovească cineva la un moment dat, apoi să nu știi cum să reacționezi, pentru că nu ești echipat pentru genul ăsta de situații. Nu știi cum e să fii vulnerabil, nu știi cum să ceri ajutorul, nu te înțelegi pe tine și nu știi ce-i cu emoțiile tale, dacă sînt OK, dacă nu sînt OK. Sînt lucruri pe care începem să le discutăm din ce în ce mai des, dar încă insuficient. Și iată că există și reversul monedei: apare și un val de tineri care se duc pe cealaltă parte – a extremei spectrului politic. Discuția e complicată.
Filmul vostru a deschis exact această punte de comunicare cu tinerii și tinerele. Ce reacții ați primit de la ei?
R. C.: Am avut reacții foarte faine și la fel au fost și cele de la persoane din generația părinților noștri. A fost interesant să vedem mici dezbateri în acest context, între tineri deja echipați cu un limbaj elevat emoțional și oameni care încă trăiesc în aceste paradigme [ale violenței], dar aflați undeva la mijloc, oameni care înțeleg că lumea s-a schimbat, dar nu pot renunța la liniile roșii care le ghidează perspectiva asupra vieții și asupra sinelui. Poate fi un șoc cultural major pentru mulți. Dar am fost și surprins să văd și empatie din partea tinerilor, în privința diferențelor de viziune și de limbaj.
Dacă ați putea schimba ceva la lumea de astăzi pentru copiii voștri, pentru viitor, ce anume ar fi?
L. V.: În primul rînd, relația pe care o construim noi cu ei versus relația pe care au putut să o construiască părinții noștri cu noi. Și spun „au putut“ pentru că astea au fost limitele lor. Știm că au făcut tot ce au putut și că, din punctul lor de vedere, ei făceau bine ce făceau și ne creșteau așa cum trebuie ca să putem naviga printr-o lume care, din punctul lor de vedere, era foarte aspră și foarte dură, și de educația asta aveam noi nevoie ca să putem trăi în lumea asta.
R. C.: Da, lumea asta am schimba-o, pentru că, din păcate, ea nu a dispărut și, deși ne creștem copiii într-o cu totul altă paradigmă, ei ajung în contexte în care limbajul violenței e încă prezent. Părinții din generația noastră trebuie să fie conștienți de faptul că cei mici trebuie echipați cu așteptarea că lumea din afara casei nu e la fel ca în familie.
Credit foto Lina Vdovii şi Radu Ciorniciuc: Alex Gâlmeanu
Foto 2: Tata
