Nici aici, nici acolo

Căutînd articole și studii despre felul în care s-a schimbat munca după pandemie, despre eficiența unui sistem de lucru hibrid și partea mai puțin plăcută a punerii semnului egal între birou și casă, am dat peste un termen nou pentru mine: „quiet quitting”. Mai exact, a nu părăsi un loc de muncă, dar a face numai strictul necesar la el, și acela fără pic de entuziasm și pasiune. A-ți îndeplini un minimum de cerințe dintre cele prevăzute de „fișa postului”, cît să nu fii chiar dat afară și fără să aloci serviciului nici o fracțiune de timp sau de energie în plus.

Într-un articol publicat în septembrie 2022 de Harvard Business Review, autorii, Anthony C. Klotz și Mark C. Bolino, doi profesori universitari preocupați de studierea raportului angajaților cu munca și de păstrarea unui echilibru adecvat între timpul dedicat sarcinilor de serviciu și cel liber, au încercat să analizeze fenomenul numit generic „quiet quitting” și să tragă niște concluzii utile managerilor care se bazează, deseori, pe presupunerea că fiecare salariat va face ceva mai mult decît este prevăzut. Se pare că quiet quitting-ul este chiar mai nociv pentru companii decît ceea ce a purtat numele de „the Great Resignation”, adică o oarecare rapiditate și ușurință în a demisiona cînd lucrurile nu merg conform așteptărilor, fără a mai încerca ajustarea lor. Angajații rămîn în continuare în posturile lor, dar nu participă la lucruri care nu sînt neapărat necesare sau care sînt atribuite echipei și nu lor, personal, nu apar mai devreme la serviciu, nu rezolvă sub nici o formă sarcini în afara programului. Unii manageri mențin tacit această situație pentru că a căuta persoane noi pentru aceleași funcții, pe aceeași leafă, care, în majoritatea cazurilor, nu este nici ea stimulantă, ar însemna un consum suplimentar de timp și resurse și ar avea un final incert. De cealaltă parte, angajații nu se mai simt determinați să muncească în plus, dacă nu există o răsplată financiară pe măsură sau măcar o schimbare de încadrare în organizație, care să le aducă un prestigiu social.

Proveniența termenului „quiet quitting” nu este cunoscută cu exactitate. Unii îl atribuie unui economist, Mark Bolger, care se pare că l-a folosit pentru prima dată în 2009, deși Internetul nu oferă prea multe informații care să confirme această supoziție; alții spun că Bryan Creely, un consultant în ale carierei, este cel care l-a popularizat pe TikTok și YouTube în 2022, iar alții susțin că expresia exista deja de multă vreme pe piața muncii, doar că i se spunea altfel – mai exact, „lying flat / tang ping”, termen asociat în China cu protestul împotriva presiunii societății de a spori productivitatea cu orice preț.

Indiferent cum l-am numi, fenomenul există și are un capitol separat în studiul Gallup State of the Global Workplace: 2023 Report, dedicat analizării situației, problemelor și soluțiilor potrivite pentru angajații de pe piața mondială a muncii. Quiet quitting-ul se întîmplă cînd cineva este, psihologic, deconectat de propriul serviciu, cînd nu mai relaționează deloc cu colegii sau șefii, chiar dacă este fizic prezent, cu un calculator în față. Datele arată că aproape 6 din 10 angajați sînt acum în această situație, ba mai mult, jumătate dintre cei cu un loc de muncă își caută, activ sau pasiv, un post nou. Oamenii știu și ce ar vrea să fie îmbunătățit la serviciul lor, pentru a ieși din această stare de renunțare pasivă, mai indică studiul Gallup: 41% ar schimba implicarea și cultura organizațională, 28% salariul și beneficiile, 16% preocuparea pentru starea de bine a angajatului, iar restul ar dori mai multă recunoaștere a meritelor lor, oportunități de învățare și un tratament corect.

Imaginați-vă că o persoană implicată într-o muncă de echipă își petrece timp la sfîrșitul fiecărei zile corectînd detalii din activitatea altora, care celorlalți le-au scăpat sau la care poate se pricepe mai bine, și care, neremediate, ar îngreuna munca tuturor a doua zi. Sau că aceeași persoană dintr-un grup are sarcina de a rezolva, zilnic, ceva suplimentar, fie înainte ca serviciul să înceapă, fie după program. Iar acest lucru nu se produce prin rotație, încît să-i mai țină și alții locul. Sau că, în loc să împartă munca echitabil, așa-zisul manager preferă să îi dea în unele zile unui singur om toată treaba, pentru că respectivul a mai făcut-o bine și altădată și va putea sta liniștit, în timp ce celorlalți membri ai echipei li se spune că nu au nimic de făcut, pot sta acasă. Sau că, deși își termină activitățile de la serviciu și anunță că pleacă din localitate sau că are bilete la un eveniment i se mai găsește ceva de făcut, ceva ce ar putea să execute foarte bine oricine altcineva, și i se spune: „Nu poți pleca”. Și asta nu o dată, ci ani în șir.

Dar cum nu oricine își permite să îngroașe rîndurile „marii demisionări” pentru că are rate de de plătit, copii de crescut, boli de tratat, o soluție la îndemînă este „renunțarea tăcută”. Cred că în spatele fiecărui om despre care ni se pare că nici nu e prezent în birou, că abia se mișcă, că mereu întîrzie sau că nu ar face niciodată ceva în plus se află, de fapt, unul care (exceptînd cazurile de lene patologică sau de incompatibilitate clară cu natura muncii) s-a străduit prea mult fără să i se recunoască meritele, a fost tratat nedrept și fără empatie, nu a putut schimba nimic din situația lui și a văzut cum speranțele pe care le-a avut la 20 și ceva de ani, cînd e vremea potrivită pentru toate visele, s-au transformat în cenușă. Așa că a renunțat – e și asta o alegere.

* * *

When Quiet Quitting Is Worse Than the Real Thing (Harvard Business Review, 2022)

State of the Global Workplace: 2023 Report (Gallup)