Halatul de baie. Era unul dintre obiectele nelipsite în lungile șederi la Mangalia ale copilăriei mele. Cel pe care mi-l amintesc era unul alb, cu desene roșii și galbene. Nu mai am idee ce reprezentau. În schimb, țin minte bine că avea glugă și cordon. Gluga era esențială: ea ajuta la uscarea părului, într-o vreme în care nu auzisem de foehn. Cînd ieșeam din mare sau din bazin, alergam spre halatul ăsta. Mă înfofoleam în el și-ntotdeauna mi-era bine. Visam în el. Beam Pepsi la barul hotelului cu el pe mine. Mă bătea vîntul pe malul mării tot în el.
Găletușa. Uneori rotundă, alteori mai pătrățoasă, căci modelele s-au schimbat. Mai mare la început și apoi tot mai mică și mai ușor de purtat. În general albastră – cam așa se găseau, plus că era culoarea mea preferată. Și culoarea mării, a cerului etc. O umpleam cu apă toată ziua, bună ziua. Aveam, așa, un pretext să merg pînă la mare și în puținele momente cînd nu mă bălăceam în ea. Și da, făceam forme cu ea, asemenea tuturor copiilor. Dar cel mai mult îmi plăcea să o umplu cu nisip și apă. Apoi, cînd castelul pe care-l construiam era gata, să iau puțin cîte puțin pe degete și să presar amestecul, cu mare grijă, mai ales pe turnurile acestuia. Era o operație minuțioasă, care cerea concentrare, dar și dexteritate, îmi plăcea la nebunie. Chiar dacă supraturnulețele astfel ridicate erau de multe ori fragile și se prăbușeau. Nu mă deranja s-o iau de la capăt.
Peștii de plastic, plutitori și colorați. Erau, mai întîi, tovarășii mei de baie. Mi-i luam cu mine în cadă și, înainte de a mă spăla pe cap, în copilăria foarte mică, îi puneam să plutească alături de mine și-mi imaginam povești cu ei. M-au însoțit apoi și la mare, unde aveau ocazia să plutească pe valuri. Dar și în mici bazine încropite de mine aproape de mal. Făcute chiar conform zicalei, tot săpînd în nisipul de acolo. Iar mai apoi daruri de la Zîna Mării, despre care am mai povestit. Era un soi de Moș Crăciun de vară, care punea cadouri pe lampă. Aduse de pescăruși, mi se spunea. Înțeleg că inițial a fost inventată de mama unei prietene ca s-o facă pe aceasta să mănînce. Iar apoi a devenit un soi de entertainment fantastic de vară, în care părinții noștri (ai prietenei mele și ai mei) se bucurau de bucuria noastră cînd primeam cadouri, pe lămpile de la hotel (care erau pătrate și plate deasupra, deci puteau susține lucruri mici) de la Zîna Mării.
Colacul. La început cu un cap de animal, nu mai țin minte care. Dar știu sigur că era prietenul meu cel mai bun cînd intram în apă. Și cum în apă eram cu adevărat fericită, colacul era însoțitorul meu nedespărțit într-ale fericirii. Nedespărțit pînă am învățat să înot, bineînțeles. Dar pînă atunci a fost grija mea copilărească cea mai mare: trebuia să-l car atunci cînd mergeam la plajă. La întoarcere, eram atentă să nu-l uit pe plajă, să nu-l ia vîntul. Cu greu m-am desprins de el, chiar cînd înotam bine.
Loțiunea de plajă. Cel mai antipatic obiect, mult timp am urît-o. Acum o consider salvatoare. Mama era cea care se îngrijea mereu de prezența acesteia cu noi, pe plajă. Pe vremea cînd nu exista nimic cu vreun factor de protecție, ci doar laptele Doina. Mama avea mereu reguli avant la lettre. Și tocmai pentru că le prevăzuse pe toate, ca-n serialul cu motanul care aducea ziarul zilei următoare (Early Edition, 1996), lumea tindea să n-o ia în serios sau s-o considere exagerată. Dar, de fapt, ea avea cam întotdeauna dreptate. Așa că, deși detestam obiceiul, mă ungeam cu laptele Doina. Pentru că n-avea factor de protecție, m-am ars și eu în copilărie. Dar mai puțin. Iar atunci cînd am devenit, la rîndul meu, mamă și au apărut adevăratele loțiuni de plajă cu factor de protecție, l-am terorizat și eu pe copilul meu cu ele. L-am tot uns de dimineață, apoi după ce ieșea din apă. Chiar dacă nu eram avant la lettre, mă dovedeam tot antipatică, prin grija mea excesivă. Dar măcar o făceam conform tradiției.
