Am fost un copil fără frați sau surori de aceeași vîrstă, învățat să se joace singur. Și bucuros să o facă. Crescut într-o cameră de bloc ticsită cu jucării. Dotat cu părinți cu imaginație, capabili să creeze o lume. Și să mă-nvețe să fac și eu la fel. Dar dincolo de postura asta, mai poetică și mai visătoare, aveam încă una. Mai de copil adevărat. Cea din curtea bunicilor. Acolo am trăit o copilărie normală, tipică pentru vremurile de atunci. Poate doar mai protejată decît a altor copii.
Acolo am „exersat” multe din jocurile clasice, să le zicem, de exterior. Probabil că unele dintre ele se mai joacă și acum. Iar altele sînt desuete și amintiri. Jucam, de pildă, șotronul, destul de des. Îmi plăcea să desenez, inclusiv cu creta, așa că nu mi-era deloc greu să configurez, iar și iar, cele opt pătrate. Iar apoi, împreună cu una dintre prietenele din vecini, să sărim din pătrat în pătrat fără să atingem marginile. Neatinsul marginilor devenise chiar un mod de joacă general, într-o perioadă (ca să nu spun o obsesie, așa cum era pentru personajul interpretat de Jack Nicholson în As Good as It Gets, 1997, James L. Brooks): cînd mergeam pe dalele de piatră din Parcul Tineretului, eram tot timpul atentă să calc doar în interiorul lor. Șotronul din curtea bunicilor era un joc relaxat. De obicei îl practicam cu cîte o prietenă apropiată, cu care îmi plăcea și să stau de vorbă. Între sărituri mai conversam, nu era o competiție reală între noi, ci mai curînd un mod copilăresc/bătrînesc de a ne trece timpul împreună.
Săream și coarda, la fel de des. Țin minte că-mi plăcea mult mișcarea respectivă și că mereu trăiam la maximum momentul în care sfoara se apropia de picioarele mele. Știam că nu am voie (vorba vine vorba) să ratez și aceeași emoție mă străbătea, scurt, înainte de fiecare săritură. Și la coardă discutam între noi, prietenele, și mai ales inventam probe în plus, care să complice și să înfrumusețeze puțin lucrurile.
Uneori, pe cînd bunicii mei stăteau încă în casa de pe strada care dădea spre Parcul Carol (Libertății de atunci), cred că la fetița din vecini cu care mă mai jucam aveam un fel de căsuță suspendată, nu chiar în copac, dar pe acolo, unde mă refugiam uneori împreună cu ea și puneam țara la cale. Îmi amintesc ca prin ceață de povestea asta, care era un fel de evadare din lume, păstrînd proporțiile, à la Tom Sawyer și Huckleberry Finn. Una mai de buzunar, însă, și mult mai cuminte.
După ce bunicii s-au mutat în casa de vizavi, pe o stradă care dădea în Parcul Tineretului, cel proaspăt refăcut și revitalizat, am căpătat și ceea ce azi s-ar numi „gașcă de cartier”. De fapt, erau vreo patru-cinci copii la locul lor, ai vecinilor din jur. Ne adunam, cei apropiați ca vîrstă, de obicei în curtea bunicilor mei. Se pare că ei erau cei mai primitori și mai permisivi: atîta timp cît ne jucam afară și nu în casă, și cît nu ne duceam prea departe (am avut voie, cînd ne-am mai mărit, și prin parc, în anumite zone și la anumite ore), n-aveam decît să facem ce voiam. Sigur, în limitele siguranței fizice. Dar aveam de-a face, în general, cu copii ai căror părinți se ocupau de ei, îngrijiți și cu reguli. Pe care, desigur, le mai călcau uneori, dar în niște limite. Așa cum am mai scris, exista și o oarecare ierarhie printre copii. Unul dintre băieți, care era cam cu un an, cred, mai mic decît mine, dar, de fapt, singurul prezent full time, era oarecum „șef de trib”. Adevăratul lider era, însă, o fată din vecini, cu un an mai mare decît mine, care le știa pe toate, fără ironie și într-un sens bun.
Fusese crescută mai liber și avea și „școala vieții”. Era curajoasă și nu se dădea înapoi de la soluții mai riscante. În același timp, avea discernămînt și nu le alegea pe cele cu adevărat periculoase. Citea și avea cultură generală, era la o școală bună. Puteai să vorbești cu ea cîte-n lună și-n stele. Aveam încredere în părerea ei. Mai ales că eu veneam dintr-o lume mult mai cocoloșită.
Povestea va continua.
