Din anii de școală îmi amintesc diverse, haotic. Voi enumera cîteva, oarecum aleatoriu. În clasa întîi am stat la început cu un băiat, în penultima bancă de la mijloc, pare-mi-se. Apoi cu o fată foarte blondă și mai ales afectuoasă. Se purta foarte frumos cu mine și, totuși, n-aș putea spune că am fost chiar prietene. Poate că încă nu știam să fiu. Încă nu eram obișnuită cu lumea nouă în care intrasem, care nu era nici a părinților mei, nici a bunicilor mei și nici a prietenilor mei din copilărie. Care se desfășura după alte reguli și pe care nu eram încă gata s-o accept.
Cu colega mea aurie de bancă trebuia să mă țin de mînă la careu, căci așa părăseam incinta școlii, doi cîte doi, integrați în grupul mare. Trebuia să ne luăm de mînă, așa era tipicul, altfel nu puteam, pe scurt, ieși din clasă. Țin minte pînă azi mîna colegei mele de bancă: prea moale și prea rece, cumva umedă. Și totuși, dată din inimă, căci se simțea și asta. Dar, cu excepția mamei și tatălui meu, nu cred că mai luasem pe altcineva de mînă pînă atunci. Poate pe bunica mea sau pe Oca, mama nașei mele, care mă mai duceau de colo pînă colo. Dar, cumva, mîinile lor nu le simțeam. Erau de la sine înțelese, din lumea mea. Adîncită în gîndurile mele (cîte puteam avea eu pe atunci), le luam mîinile celor din familie ca pe un soi de ancore în realitate. Căci în mintea mea trăiam mai mult în imaginație. Mă rog, știam ce mi se-ntîmplă în realitate, dar totul era dublat și de imaginație. Felul de a vedea și interpreta lumea al tatălui meu, despre care am mai scris, a contribuit la asta. El făcea din realitate o mitologie și, practic, zi de zi, trăiam în poveste. De pildă, autobuzul 75 care ne ducea pe Șoseaua Giurgiului era un balaur, dar nu unul înspăimîntător, ci unul mai mic și simpatic, posibil: Lăurică Bălăurică.
Așa că așteptarea și apoi sosirea lui, de multe ori aglomerat, nu ne dădea pe spate. Noi știam oricum că era un balaur, adică un personaj negativ, chiar dacă unul mai mic. Și atunci cînd apărea, în cele din urmă, nu ne speriam de el și nici nu-l luam foarte în serios. Da, ne urcam, ba chiar ne și înghesuiam (nu erau chiar cele mai pline autobuze în anii 1970, în anii 1980 a fost climaxul), dar într-un fel pregățiți. Eram, păstrînd proporțiile, gata de aventură, nu ne plîngeam, ci eram pe poziții, cu urechile ciulite, dacă s-ar fi întîmplat ceva. Tatăl meu făcuse, la alt nivel și, bineînțeles, nu pe viață și pe moarte, ceea ce făcuse tatăl din La vita è bella (Roberto Benigni, 1997) pentru fiul său: îmi croise o utopie care mă ținuse nu doar în viață, ci cu mințile întregi într-o lume greșită. Aici, probabil, se vor iți multe discuții despre cum poate fi întreagă o minte în care imaginația e cultivată în exces. Răspunsul e simplu: nu era cultivată chiar în exces. Ci atît cît trebuia. Tot tatăl meu era cel care cumpăra mai toate cărțile de popularizare a științei precum Uzina Terra sau Uzina Aqua ori jocul cu „250 de întrebări și răspunsuri” și mă învăța cît putea din realitate. Și o făcea corect și documentat, nuanțat și logic. Doar că partea cealaltă, cea cu imaginația, se pare că la mine a prins mai bine. Eram mai înclinată către așa ceva.
Și m-a ținut sub un fel de platoșă în privința aiurelilor epocii care mă asaltau la tot pasul. Chiar la școală, unde, pe lîngă careu, mai trebuia să facem și alte lucruri ciudate. Cum ar fi să ascultăm, drepți, imnul dimineața. Să ne adresăm învățătoarei cu „tovarășa”, deși noi, de acasă, știam de „doamna”. Să nu vorbim rău de regim la școală, știu că am fost prevenită, mai în glumă, mai în serios, în legătură cu asta, de la început. Să ne începem compunerile – anumite compuneri – cu „Vitejia de veacuri a poporului român, stîncă în calea năvălirilor”. Să avem portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu pe peretele clasei, fix în fața noastră, full time. Precum și pe prima pagină a fiecărui manual. Noroc că eram prea mici ca să observăm. Abia mai tîrziu aveam s-o facem.
