Toamna a ajuns să fie, la egalitate cu primăvara, anotimpul meu preferat. În primul rînd, pentru că poți, în sfîrșit, să respiri. Și să spargi, victorios – sau măcar supraviețuitor – gogoașa în care a trebuit să stai pitit întreaga vară.
Toamna, poți vedea din nou lumea fără să fii sufocat de ea. Poți să-ți ridici capul și să privești reprezentația frunzelor care-și schimbă culorile. Și asta nu doar pentru că ne-au „dresat”, ani de-a rîndul, să facem așa în compunerile de la școală, chiar de la începutul ei, cînd ne întorceam din vacanțe. Ci pentru că e chiar frumos, odată ce dezvolți și un ochi pentru natura din jur. Ochi pe care-l aveam și cînd eram mai mică, dar altfel, mai puțin contemplativ și mai curînd posesiv. Mai materialist, să zicem.
Pe atunci, toamna era sursă de adunat diverse. Pentru colecții, căci, în copilărie, trăiam într-o epocă în care colecționam orice. Poate pentru că nu se găseau multe, și atunci nimic nu se arunca, totul trebuia păstrat, reciclat, recondiționat. Era un soi de mentalitate reversă celei a erei hiperconsumului de acum. Colecționam ambalaje de săpunuri, țigări, gumă, mărțișoare, cutii de chibrituri, poleieli, abțibilduri, șervețele. Alții – sticle de parfum. Dar și ghinde și mai ales castane. Din ele se puteau crea, cu bețe de chibrituri, figurine, ne învățaseră la școală. Sau le puteam înfășura în poleială de diverse culori și face din ele pietre prețioase din comori imaginare.
În orice caz, cum venea toamna, cam după 5 septembrie, cînd începea școala pe atunci, ieșeam la „vînătoare” de diverse prin parc. Țin minte cum mergeam cu ochii în jos, ca teleghidată, atentă să prind o castană mai proaspătă, de-abia ieșită din coaja ei. Mai lucioasă și mai rotundă. Îmi plăceau și cele foarte mici, puii lor, cum le spuneam. Sau rarități, precum cele gemene.
La fel se întîmpla și cu ghindele, cu sau fără căciuli. Și, cu ocazia asta, descoperisem pînă și frunzele. Nu știu dacă aveam suficientă poezie încît să mă extaziez, ca acum, la infinitele lor nuanțe galben-brun-roșietice. Dar culorile și formele lor variate mă atrăgeau, instinctiv, chiar atunci cînd mai singurul meu mod de a interacționa cu natura era luarea în posesie a roadelor ei.
Frunzele nu puteau fi colecționate. Erau prea efemere. Dar le puneam într-un vas și stăteau pe masă sau pe raft cu mine, o vreme. Sau le lipeam în ierbarele care ni se cereau la școală. Iar apoi scriam despre ele în compunerile pomenite la început. În care mereu trebuiau atinse aceleași idei, să le spunem: bogăția toamnei, se insista pe faptul că e îmbelșugată. Picturalitatea ei, faptul că „ne bucura” cu „bogăția ei de culori”. Poate din cauza acestor imagini devenite locuri comune nu-i mai puteam gusta direct poezia.
Și, poate, și pentru că, tot cam în fiecare toamnă, studiam „Balada unui greier mic”, de George Topîrceanu. În primul rînd, toamna era prezentată acolo ca un fel de zgripțuroaică, ce distrugea totul în jur: „Toamna cea întunecată. / Lungă, slabă și zăludă, / Botezînd natura udă / Cu-n mănunchi de ciumăfai, / Cînd se scutură de ciudă, / Împrejurul ei departe / Risipește-n evantai / Ploi mărunte, / Frunze moarte, / Stropi de tină, / Guturai...”.
Dar dincolo de imaginea asta generală, în ochii mei toamna era (și a rămas) vinovată pentru ce-i face greierelui. Da, e adevărat, eram educați într-o etică a muncii cu orice preț (pe vremea aceea, se știe, cu toții aveau un loc de muncă – aveau, n-aveau treabă, erau obligați). Dar dacă greierele nu se ridicase la înălțimea acestei nobile posturi, de ce să nu fie, totuși, ajutat? De ce vecina lui furnică era așa o scorpie lipsită de spirit caritabil și de empatie cu semenul ei mai neadaptat? Nu ar fi pățit nimic dacă i-ar fi dat și lui o grăunță, cît de mică…
